Revoluția pop islamică (I)/ de Carmen Gavrilă

Spațiul islamic este cucerit, din interior, cu arme mai eficiente decât orice tehnologie militară -videoclip-uri după rețete occidentale, hip hop, rock, internet, blogg-uri, modă. „Agresorul” nu este străin, sunt tinerii musulmani. Mullahii puritani reclamă, în zadar, intoxicarea și pervertirea cu modele occidentale și pun piedici care se sfărâmă ușor în fața revoluției pop care a cuprins spațiul islamic.

*

*       *

Reflectoare și un perete întreg de boxe. Ritm sacadat stil tehno. O femeie frumoasă, cu părul negru curgând în valuri. Un decolteu generos și o talie dezgolită în ritm de dans de capetele unei cămăși neglijent încheiată la doi nasturi. „Ana Haifa” – „Eu sunt Haifa”, cântă, într-un videoclip, libaneza Haifa Wehbe, una dintre cele mai faimoase vedete pop orientale. Repetă obsesiv și narcisist „eu sunt Haifa”, în mișcări unduitoare, cu un puternic parfum erotic. Nu lipsesc din rețeta de succes stropii de apă și hainele ude, lipite de piele.

Un videoclip între zecile de mii scose pe bandă rulantă la Beirut, Cairo sau Dubai.

Industria pop orientală câștigă teren pe zi ce trece. Sume care ajung și până la 300.000 de euro sunt investite în videoclipuri care circulă peste tot în spațiul islamic, cu ajutorul internetului și al canalelor tv prin satelit. Amestecul de ritmuri orientale cu cele moderne, de mișcări unduitoare din buric combinate cu pașii de dans folosiți, de obicei, de vedete pop americane sau europene, este de-a dreptul intoxicant și exercită o fascinație fără rezistență printre tinerii din Orient până în Asia. Mulahii și autoritățile religioase sunt neputincioase. Show-uri și seriale sunt interzise, cântăreții nu pot urca, de multe ori, pe scenă, site-uri sunt blocate, decrete religioase și recomandări sunt emise – dar nimic nu poate opri revoluția pop.

Este și acesta un mod de dizidență ori de modernizare și deschidere spre lume, susțin producătorii arabi din industria muzicală, chiar dacă, în cazul vedetelor femei, mesajul este unul puternic sexual, ceea ce poate fi interpretat ca un nou tip de discriminare, altul decât prin clișeul femeii ascunse de văluri asociat cu spațiul islamic. „ Ce e rău dacă o femeie e sexi și arată asta?” îmi spunea, în Liban, o tânără adăugând categoric „să nu vină careva să-mi spună mie cum să mă îmbrac!”.

Evident, un astfel de spirit de frondă poate fi manifestat public în puține țări din Orient. Libanul este un spațiu al excepțiilor, pentru că fosta „Elveție a Orientului” adună un mozaic de religii, reprezentat politic ca atare la putere și nu există un cod de comportament ori îmbrăcăminte impus oficial, ca în alte țări din zonă. Popularitatea vinde și deci adună la un loc cele mai paradoxale perechi, cum s-a întâmplat cu frumoasa cântăreață Haifa Wehbe – altfel foarte criticată de cercurile tradiționaliste pentru îmbrăcămintea ei care lasă să se vadă prea multe – care a participat în Sudul

Libanului, la o adunare la care a vorbit liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah. Aceeași Haifa a făcut pereche cu exact opusul unui om ca Nasrallah, cântărețul 50 Cent într-un concert la Beirut.

Realitatea industriei pop din spațiul islamic este paralelă cu o realitate politică complet diferită.

Două lumi plasate la extreme. Este uimitor cum locuri precum Gaza, Arabia Saudită sau Iranul pot fi sursele unor adevărate industrii pop, de multe ori de underground, foarte moderne în mijloace, urmând rețete occidentale de show biz, în timp ce pe stradă domină, la prima vedere, realitatea codului de îmbrăcăminte și comportament tradițional islamic ori panourile cu martiri ai islamului sau slogane ca „Moarte Americii”.

Aceeași Americă de unde vin mare parte din produsele ori modelele de divertisment pentru Orient și unde își au sediul numeroase posturi de televiziune ale diasporei arabe ori iraniene, care transmit prin satelit, acasă, ceea ce mulahii înfierează drept „depravare occidentală”. Companiile occidentale au sesizat potențialul financiar uriaș al unui spațiu până acum câțiva ani inaccesibil: o faimoasă băutură răcoritoare americană se vinde cu imaginea cântăreței libaneze Haifa Wehbe, cu scopul de a cuceri piața arabă iar MTV s-a grăbit să deschidă un canal special pentru tinerii arabi, și a intrat în concurență cu posturile locale, care emit din Liban ori Dubai. Reality show-urile golesc străzile și țin oamenii în casă, în fața televizoarelor. Publicitatea indiferent cum ar fi, chiar negativă tot audiență aduce, cum s-a întâmplat cu varianta arabă a Big Brother care a deranjat alți „frați mari” din cercurile clericale. Benefică ori nu, influența occidentală asupra tinerilor din Orient este imposibil de negat. „Nouă ne place moda occidentală dar asta nu înseamnă că o copiem, ne găsim propria voce, nu suntem doar niște copii ridicole ale tendințelor de afară” îmi explică pătimaș, Caline, o prietenă libaneză. „Și să știi că de exemplu pe strada Monot, în Beirut, nu vin în baruri doar creștini, vin și musulmani”, completează ea cu ton demonstrativ.

*

*       *

Strada Monot, Beirut. La fiecare câțiva metri câte un bar, un restaurant ori o discotecă. Parada mașinilor este impresionantă, mărci germane, americane, japoneze, de ultimă generație. Tineri cu tricouri mulate și părul strălucind de gel, femei frumoase îmbrăcate conform ultimelor tendințe în modă, tocuri înalte, extensii de păr, râsete, muzică modernă bubuind din sistemele instalate pe mașini, ori revărsându-se, pentru câteva clipe din clădiri la fiecare deschidere a ușilor cluburilor. În baruri și discoteci petrecerile se întind până la ziuă, udate bine de băutura cea mai populară – whisky, pentru că arak, rachiul tradițional arab „e pentru bătrâni și pentru turiști”.

*

*       *

Nu foarte departe de Beirut, în Fâșia Gaza. Aici, ritmul se schimbă, optimismul, zâmbetele, decolteurile și atitudinile sexi dispar. Într-o sală ca de cămin cultural, cu o instalație de sunet defectuoasă și lumină slabă de la câteva becuri, tinerii se mișcă în ritm de rap. Un grup de adolescenți, băieți și fete, îmbrăcați în stilul rapperilor americani, își articulează cu entuziasm, versurile cu mesaj politic. „Zidul de separare i-a amuțit speranța, Ca o pasăre care va ieși din colivie, Ea își desface aripile și zboară, Noi vom striga mereu fără teamă”. Deja aici diverstismentul se transformă în artă angajată politic și social. „Noi suntem un fel de negri ai Orientului”, îmi spune un tânăr palestinian. El și prietenii lui sunt indignați din cauza colonizărilor israeliene, dar nu vor să aleagă calea armelor, preferă să își transmită mesajul prin rap:

„Lăsați-ne să ne prezentăm,

Suntem dintr-un oraș,

Unde cei care ucid și demolează,

Scapă mereu nepedepsiți”.

Trupa de trei rapperi palestinieni „Dam” duce o intifadă muzicală. Ei au fost primii care au pus în

ritm de rap povestea naqba – așa cum arabii numesc catastrofa pierderii Ierusalimului și înființarea

statului Israel:

„Cine este teroristul? Eu sunt?!

Cum de eu sunt teroristul când tu mi-ai luat pământul?

Cine e teroristul? Tu esti!

Mi-ai luat tot ce aveam, când mă aflam în țara mea,

Ne ucizi cum ne-ai ucis și strămoșii,

Vrei să apelez la lege? Pentru ce?

Tu esti și avocatul și martorul și judecătorul!

Dacă tu esti judecătorul meu,

Eu voi fi condamnat la moarte!”

*

*       *

Hip hop, melodii arăbești de compromis între tradiție și ritmuri moderne, câte un hit britanic ori american de ultimă oră, rock și soul, se amestecau pe undele radio din autobuze, microbuze și mașini, în așteptare la granița Al Areeda, dintre Liban și Siria, în 2006. Cei mai mulți dintre oamenii din mașini erau sirieni careu se întorceau din Liban unde vânduseră la prețuri bune, mărfuri mai ieftine în Siria, ca țigările. Radio-urile erau date la maximum. Ajung în Damasc. Vânzătorii din bazar își deschideau prăvăliile în timp ce la radio se auzea vedeta americană Rihanna cum își tot cânta umbrela. Pentru programele radio, rețeta e occidentală. Obișnuitul horoscop de dimineață, știri despre trafic, noutăți din lumea vedetelor dar și mini talk-show-uri pe teme serioase, sociale, privind de exemplu statutul femeii în Siria și în general în lumea musulmană ori teme de impact precum operațiile estetice.

Posturile de radio în Siria apăruseră în 2006 ca ciupercile după ploaie – Mix FM Syria, Madina FM, Rotana Style, Arabesque FM. Cenzura regimului autoritar al lui Bashar al Assad nu-și făcea simțită prezența, decât dacă intrau în discuție teme delicate ca religia ori politica, ceea ce oricum nu se prea întâmpla, realizatorii evitau cu grijă astfel de subiecte. Câtă vreme moderatorii stăteau departe de temele inflamatoare, puneau muzică de orice fel și difuzau dedicații inocente, totul era în regulă și acceptat oficial, inclusiv dezbaterile despre homosexualitate, lucru rar în spațiul arab.

*

*       *

(Un Moș Crăciun îmbrăcat în port tradițional arab, afișe uriașe ale unor filme americane, tineri irakieni care îi imită pe hip hop-erii americani, costume de eroi hollyood-ieni – imagini care au făcut înconjurul lumii prin presa occidentală, de la o petrecere de final de an dată de studenți irakieni. În plin război, printre atentate, câțiva tineri făcuseră o încercare de normalitate, e drept în funcție de orele considerate periculoase, seara, când nu era indicat să mai umbli pe stradă, în Bagdad. Deși titlurile ziarelor erau dominate de ultimele bilanțuri de morți și răniți, de ultimele atentate, noua cultură pop dovedea că își face loc chiar și în Irak-ul măcinat de explozii.

În 2007, prima trupă rock irakiană, UTN1 (Unknown To No One – Neștiuți de Nimeni), formată din musulmani și creștini, își lansa primul single. În plin război, unul dintre membrii trupei declara că single-ul lor era rezultatul a trei ani de muncă și răbdare – „Tinerii ar trebui să schimbe ei înșiși lucrurile, nu să aștepte ca ele să fie schimbate de circumstanțe”.

Nici heavy metal-ul nu le este străin irakienilor. Trupa irakiană de acest gen, Acrassicauda, a fost înființată în 2001 dar membrii ei au descoperit pe propria piele că astfel de muzică, deși gustată de tineri, poate atrage furia și amenințările fundamentaliștilor. Așa că întreaga trupă a fost nevoită să se refugieze mai întâi în Siria apoi în Turcia, de unde pornesc în turnee prin lumea arabă, acolo unde sunt primiți și atunci când găsesc finanțare. Cântecele lor circulă în format mp3 pe site-uri de muzică arăbească și pe blogg-uri.)

*

*       *

(Până și în Afganistanul cu comunicații deficitare, cu localități rupte de lume, încet, încet, mai întâi în orașele mai mari, se face iar auzită muzica, după anii de tăcere impusă de talibani. Afganii își readuc aminte de marii lor cântăreți din anii 70 și 80, care au fugit din calea războiului civil, dar apleacă urechea și la noile talente care cântă despre teme vechi, mult timp interzise, ca dragostea.

Melancolia domină cântecele unor tinere speranțe ca Shafiq Mureed, care nu se sfiește însă, din Kabul, să folosească în videoclip-uri femei afgane frumoase, îmbrăcate în blugi, machiate și fără văl, mașini scumpe, și să cânte despre dragostea care învinge toate opreliștile, în cea mai mare distonanță cu opiniile tradiționaliștilor. Oricum, afganii care încep să aibă acces la televizoare și internet, ori care au fost deja expuși, ca refugiați mai ales în Pakistan, la un alt fel de cultură, mai relaxată, mai permisivă, și-au dezvoltat gustul pentru distracții noi.

Mai ales producțiile indiene fac furori în Afganistan, de la muzică la filme. Bollywood-ul a câștigat deja în Afganistan, o felie importantă de audiență. Fostul secretar general adjunct al ONU, indianul Shashi Tharoor mi-a povestit cum în unele zone din Afganistan, la ora la care sunt difuzate seriale bollywood-iene de succes, spre seară, toate prăvăliile se închid, nu mai e țipenie de om pe străzi, toată lumea e în casă în fața televizorului. „Problema e că poliția a înregistrat o creștere a infracționalității la ora de difuzare a serialului indian, pentru că hoții loveau chiar atunci prăvăliile închise” a precizat cu umor Shashi Tharoor.

În plus, încet dar sigur, în Afganistan încep să se audă tot mai multe posturi de radio. Este cea mai la îndemână sursă de informare ori divertisment, într-o țară unde ziarele pot fi cititite doar de prea puțini, de vreme ce majoritatea populației este analfabetă.)

Fragment din Revolta Orientului, de Carmen Gavrilă, în pregătire la Editura Polirom, Colecția „EGO. Publicistică” Cuvînt înainte: Bogdan Aurescu