Rhadopis din Nubia sau iubirea faraonică/ de Gabriel Bițună

De curând, Editura Humanitas a publicat în colecția “Raftul Denisei” romanul “Rhadopis din Nubia” al scriitorului egiptean Naghib Mahfuz. Acesta este al doilea roman (1943), ce face parte dintr-o serie de trei romane istorice, cu un cadru comun: Egiptul antic; această triadă reprezintă doar prima etapă a unei lungi călătorii ce-l va duce pe Naghib Mahfuz în rândul laureaților Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1988.

Cartea a rămas inedită în România până la această dată, când traducerea sa, datorată arabistei Irina Vainovski-Mihai, a văzut lumina zilei. Naghib Mahfuz este, fără îndoială, cel mai tradus autor arab în limba română, arabiști, din diverse generații, aplecându-se cu pasiune asupra operei sale.

Traducătoarea acestui roman, Irina Vainovski-Mihai, profesoară de literatură arabă, este realizatoarea unor traduceri de referință pentru spațiul arab, precum Istoria arabilor a lui Philip Hitti, Istoria popoarelor arabe, de Albert Hourani etc. Având în vedere titlurile trecute în revistă, poate nu întâmplător, romanul ales pentru traducere este unul cu ample trimiteri istorice.

Publicat în arabă în 1943, romanul Rhadopis din Nubia (în arabă doar Rhadopis) se înscrie în preocupările lui Naghib Mahfuz de a pune în lumină măreția unui Egipt din alte vremuri, îmbătătorul și incitantul Egipt antic, în care tânărul faraon Merenra II, proaspăt urcat la tron, alături de sora (și soția) sa, Nitocris, este fatalmente subjugat de taina iubirii țesute între el și tânăra curtezană Rhadopis, a cărei frumusețe îi supune pe toți cei care doar se uită la ea:

“Cei norocoși îi puteau vedea părul negru ca tăciunele, o diademă înnegurată în jurul chipului rotund și luminos, împodobit cu bentițe de mătase lucioasă și revărsat pe umeri. Avea obrajii ca doi trandafiri abia înfloriți, iar gura delicat întredeschisă îi dezvăluia dinții asemenea unor petale de iasomie licărind la soare sub o boltă de garoafe. În ochii ei negri, mari și visători, licărea acea privire pe care iubirea o recunoaște precum făptura își recunoaște creatorul. Nu se mai văzuze niciodată un asemenea chip în care frumusețea să-și găsească sălașul statornic.“.

În pofida atenției adoratorilorfermecați de frumusețea lui Rhadopis, inima acesteia rămâne de gheață, fără iubire, până ce destinul hotărăște să i-l aducă pe Faraon în cale, dar nu oricum, ci printr-un șoim care îi aruncă acestuia în poală una din sandalele curtezanei. Încântat de poveștile pe care le aude despre frumoasa dansatoare, el decide să îi returneze încălțarea personal. De la această întâlnire, va porni un șuvoi de întâmplări învăluite într-o pasiune de o mare intensitate, care se termină însă în mod tragic. În timp ce iubirea crește, cuplul se vede înconjurat de greutățile încercate de un Egipt sfâșiat de uneltiri pentru ajungerea la putere și la bogăție. Dar, va fi acest sentiment suficient pentru a-i proteja pe Faraon și pe Rhadopis, cea care s-a jucat cu mințile și sufletele bărbaților din jurul ei?

Această poveste de dragoste, senină și nealterată, se cristalizează în jurul unor elemente, atât umane, cât și cosmice, minuțios alese și bine reliefate: generozitatea și frumusețea, în opoziție cu perfidia și năzuința la putere, toate sucombând, însă, în fața fatalității și a forțelor nevăzute, ce se opun cu înverșunare voinței indivizilor.

Personajele, clocotind de viață și pasiune, fără să fie însă caricaturizate în trăirile lor profunde, între curajul de-a înfrunta realitatea și destinul neiertător care le pecetluiește viața, sunt prezentate de Mahfuz, fără judecăți de valoare asupra lor, cu laturile lor negative și pozitive, lăsând cititorului libertatea de a simpatiza cu cine dorește.