Rivalitatea care a dominat Occidentul postbelic/ de Ziarul de duminică

Simon Berthon

Război între aliați

Povestea rivalității dintre Churchill, Roosevelt și de Gaulle

Editura Humanitas

Traducere din engleză și note de Levana Zigmund.

În iunie 1940, politicienii și generalii francezi, capitulând în fața Germaniei, s-au dovedit incompetenți și lași. Mai puțin un general, aproape necunoscut, Charles de Gaulle, care a înțeles că integritatea și onoarea Franței trebuie recâștigate luptând atât cu ocupanții, cât și cu… aliații anglo-americani. Cu primii, pentru a-i alunga pe cotropitori și pentru a înlătura regimul colaboraționist de la Vichy, cu ceilalți, pentru a le obține sprijinul și respectul cuvenit Franței. De aceea, de Gaulle, care nu a acceptat niciodată statutul unui simplu refugiat, ci doar pe acela de conducător al adevăratei Franțe, s-a arătat exasperant de intratabil de-a lungul războiului, reușind adesea să-l scoată din minți până și pe binevoitorul Churchill și să-l irite pe mefientul Roosevelt.
Adevărata natură a relațiilor dintre cei trei ar fi rămas cunoscută doar specialiștilor, dar Simon Berthon, autor de documentare de televiziune, a scos la iveală documente și scrisori care arată că istoria celui de al Doilea Război Mondial a fost modelată de antipatiile, neîncrederea, cârcotelile și ambițiile uneori prea omenești ale celor trei mari aliați occidentali. Faptele, personajele și documentele din această carte sunt cele ale unui tom de istorie, dar construcția, intriga și ritmul narațiunii sunt categoric cele ale unui uluitor roman de război.

„Printre nenumăratele documente cu care îl bombarda pe Churchill, există unul în care se regăsesc toate reproșurile pe care Roosevelt i le aducea lui de Gaulle. Atitudinea lui de Gaulle, scria Roosevelt, era «aproape intolerabilă»; acesta suferea de «un complex mesianic»; subalternii lui făceau «propagandă perversă». Roosevelt dovedea cu rapoarte ale serviciilor de informații că de Gaulle avea legături cu «comuniștii». În alte analize, americanii îl acuzau pe de Gaulle este «fascist».

De Gaulle fusese încă de la început protejatul lui Churchill, dar relația lor începuse să aibă suișuri și coborâșuri periculoase (…) Cu toate acestea, la momentul respectiv, de Gaulle nu nu­mai că era singura figură care putea cataliza forțele capabile să lupte pentru eliberarea Franței, ci își și consolida tot mai mult controlul asupra rezistenței franceze din interior, căreia atât americanii, cât și britanicii îi atribuiau un rol esențial în viitoarea invazie a Aliaților în Europa.

Nici măcar această perspectivă nu reușea să îl potolească pe Roosevelt. Scena era pregătită pentru un duel pe viață și pe moarte între președintele american și generalul francez, iar premierul britanic era prins la mijloc.

Cincisprezece ani mai târziu, de Gaulle devenea președintele Franței. În cei unsprezece ani cât a stat la putere, nu a pierdut niciun prilej să facă reproșuri Statelor Unite și a blocat tentativele timpurii ale Marii Britanii de a se alătura Pieței Comune Europene. Această moștenire, care a afectat atât Marea Britanie, cât și Statele Unite în momentele de turnură ale dezvoltării lor de după război, își are originile  în relația ieșită din comun care s-a creat între acești trei titani, o relație care s-ar putea numi «război între aliați»”