Robert Dallek - Nixon and Kissinger: Partners in Power

Harper Perennial, 2007
“Putini presedinti au fost atat de complecsi precum Nixon: timid si totusi hotarat; nesigur si totusi decis; neincrezator in intelectuali si totusi profund reflexiv in particular (…)”, afirma Henry Kissinger in Diplomatia.
Iata ca istoricul Robert Dallek dezvaluie in cartea sa Nixon si Kissinger: parteneri la Putere ca si relatia dintre cei doi lideri americani era “complexa”, pentru ca fiecare din protagonistii acestui insolit cuplu politic era un ghem de contradictii. Mai mult, ceea ce ii unea pe presedinte si pe secretarul sau de stat era, sustine Dallek, faptul ca ambii practicau politica ca pe o forma de catharsis. Paranoici, bantuiti de sentimente acute de insecuritate si lipsiti de scrupule, ajunsesera sa semene atat de mult incat se dispretuiau reciproc.
Astfel, Kissinger isi pomenea seful cu vorbele “nebunul”, “amicul nostru turmentat” si chiar “minte de chiftea”. La randul sau, Nixon il alinta in absenta cu porecla “jidovul” si-i recomanda diverse terapii.
Ca nu este vorba doar despre tachinari reciproce o dovedeste suspiciunea reciproca care a avut un impact major asupra politicii externe a Washingtonului. Nixon, de pilda, era convins ca Henry Kissinger este incapabil sa gestioneze situatia din Orientul Mijlociu, pentru ca era evreu. In replica, la 6 octombrie 1973, cand Egiptul si Siria au atacat Israelul, Kissinger l-a informat pe presedinte abia trei ore si jumatate mai tarziu.
Ambitia si aroganta lor, considera Dallek, au condus in cele din urma la adoptarea unor decizii teribile in raporturile SUA cu Vietnamul, India-Pakistan si Chile.
Dallek ii recunoaste insa lui “Nixinger” si unele realizari, precum initierea relatiei triunghiulare dintre Statele Unite, China si Uniunea Sovietica, care a avut drept rezultat destinderea intre superputerile Razboiului Rece.
Pentru a releva aceste amanunte socante, istoricul Robert Dallek a destelenit ani de zile arhivele administratiei Nixon, parcurgand cele 20.000 de pagini cu stenogramele convorbirilor telefonice ale lui Kissinger si sutele de ore de inregistrari ale discutiilor lui Nixon de la Casa Alba. Ironia istoriei este aceea ca cercetatorul n-ar fi avut acces la multe dintre aceste informatii daca Nixon nu ar fi dispus instalarea in propriul birou a unui dispozitiv de inregistrare, tocmai pentru a se asigura ca secretarul sau de stat nu-i va denatura vorbele.