„Roger Ebert făcea tastatura să cânte asemenea unui pian Steinway”/ de Andreea Chiriac

Pe 4 aprilie 2013, primul (și, pentru destulă vreme, singurul) critic de film din lume premiat cu Pulitzer a murit. O dată cu Roger Ebert, mulți admiratori și apropiați din lumea filmului au simțit că moare o epocă. Pentru că, într-o vreme în care mai toate produsele existente în univers – de la mâncare, îmbrăcăminte, cosmetice, electronice la cărți, filme, piese de teatru, articole jurnalistice sau evenimente culturale și sociale – sunt validate (sau invalidate) prin restrictive și sibilinice „like”-uri și „dislike”-uri, Roger Ebert a rezistat și și-a păstrat fanii, inclusiv pe blog, prin calitățile care l-au făcut celebru, admirat și respectat în toată lumea: retorica argumentului și farmecul scriiturii. Iar din numărul copleșitor de evocări puternice, emoționate și sincere care i-au fost dedicate pe Internet, cele mai multe subliniază noblețea scriiturii sale. Dacă aproape oricine este capabil să rostească verdicte asupra a ceea ce mai curând privește, dar nu neapărat vede sau aude, dar nu întotdeauna ascultă, Ebert era din soiul tot mai rar al celor care argumentau, și încă într-un fel atât de inteligent, convingător, sincer și entuziast, încât aproape excludea orice altă pledoarie. Puteai să fii sau nu de acord cu sentința lui asupra unui film, dar felul în care el ți-l descifra te cucerea definitiv și iremediabil.

În fond, cronicile lui făceau în modul cel mai natural și fermecător ceea ce Guido Aristarco spunea că trebuie să facă orice critic de film: să te direcționeze, argumentat („Gândește-te la asta!”) ori să-ți atragă atenția asupra a ceva ce ți-ar fi putut scăpa din film („La asta te-ai gândit?”). Scurte capodopere de spirit, umor, cultură impresionantă, eleganță și originalitate, cronicile lui Ebert aveau încă o rară calitate, fără de care chiar și inteligența sa strălucitoare poate nu ar fi mișcat atât. Mărinimia. Ebert putea ridica sau spulbera un film într-o frază, cu o autoritate absolută, dar niciodată nu o făcea cu dispreț sau meschinărie. Pentru că iubea Filmul cu o pasiune rară, iar aceasta îl făcea deseori să descopere virtuți chiar și în producții mai modeste, dar cinstite, capabile să amuze sau să emoționeze. Ceea ce nu suporta el erau goma, ifosele, ridicolul, prostia și prostul gust. În rest, era în stare să pledeze ca nimeni altul pentru un film mititel, dar care avea momentele lui de căldură și autenticitate.

Și mai era ceva. Fericiții care l-au cunoscut și care au lucrat alături de el îl descriu ca pe un coleg desăvârșit, neîntrecut în a spune anecdote pline de bun gust și spirit, generos, modest, cu un permanent zâmbet pe chip, care nu ezita să-i sprijine și să le deschidă ușile bine ferecate ale exclusivistului Hollywood. Prestigiul său le aducea ceea ce numeau „The Ebert Golden Touch”, o recomandare din partea sa garantându-le accesul pe ușa din față în sferele bine păzite din preajma vedetelor și cineaștilor. „Dacă îl sunam vinerea noaptea, la trei – povestea unul dintre ei -, spunându-i că a murit un regizor sau un actor și că aș vrea să scrie despre el, întreba doar când e dead-line-ul, iar cum acesta era la ora patru, înainte de termen, cam în patruzeci de minute, avea gata articolul scris impecabil”. Un gentleman care își închipuia Raiul ca pe un loc unde rula în buclă Cetățeanul Kane și unde se găsea din belșug înghețata lui de vanilie preferată.

Într-o carieră de 46 de ani ca editorialist la Chicago Sun-Times și de 31 de ani ca realizator al unei emisiuni de film legendare, Roger Ebert s-a dovedit un diagnostician exemplar al marilor filme ale lumii. Consultați-i arhiva de cronici, alegeți orice titlu și lăsați-vă fermecați de flerul, experiența și voluptatea cu care se plimba prin marea cultură a lumii. În televiziune era un profesionist captivant, iar împreună cu Gene Siskel (inițial rival în scris, devenit apoi coleg de emisiune și unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi) a făcut ca, la Hollywood și în toată lumea, cotațiile filmelor cu pumnul strâns și degetul mare îndreptat în sus sau în jos să aibă greutate, amintind de grațierea sau condamnarea acordate de împărații romani din antichitate învinșilor din arenă. În timp, emisiunea și-a schimbat denumirea și chiar postul de televiziune care o găzduia, dar niciodată calitatea. Dialogurile celor doi, presărate cu tachinări, autoironii și entuziasm erau aproape întotdeauna mai seducătoare decât filmul însuși și s-au dovedit, în timp, lecții de cinema inspiratoare pentru foarte mulți viitori cineaști.

Presa scrisă a fost însă marea dragoste a lui Ebert, care se considera în primul rând scriitor și gazetar, și abia apoi critic de film. Însăși Pauline Kael i-a intuit potențialul formidabil încă de pe când era „un pui de critic”, iar Richard Roeper (partenerul lui de emisiune după moartea lui Gene Siskel, în 1999), care a spus: „Dacă s-ar realiza un Munte Rushmore al criticii de film, ar trebui să începem cu Roger Ebert”, își amintește: „Talentul lui era pur și simplu muzical. Degetele lui Roger dansau pe tastatură când scria o cronică ori umplea coloanele cu relatarea nopții Oscarurilor. Era ca și cum ascultai un geniu cântând la un pian Steinway. Degetele lui abia puteau urmări șuvoiul de gânduri care îi veneau în acel moment”. Articolele lui despre cinema aveau, într-adevăr, nu înșiruiri docte de termeni de specialitate, utile tehnicienilor breslei, ci acea valoare literară, umană, universală care le transforma în scrieri de sine stătătoare, dincolo de filmul pe care îl analizau cu un instinct ireproșabil. Aceasta a făcut ca, într-o carieră presărată cu gesturi nobile, toleranță, apărare a valorilor și vocației pozitive a umanității, Roger Ebert să construiască o operă. Un corpus strălucit de eseuri, confesiuni, momente de emoție, amuzament și tandrețe, care fac parte din fondul de inteligență și grație al umanității. Pentru că autorul lor, chiar confruntat cu una dintre cele mai cumplite boli și sechele ale acesteia prin care poate trece un om, și-a păstrat demnitatea și bunăvoința, umorul și spiritul.

În septembrie 2011 a publicat pe site-ul salon.com un articol de înaltă emoție și pudoare, intitulat ”I Do Not Fear Death” (a cărui umanitate merită cercetată și descoperită integral de fiecare cititor în parte), printre ale cărui concluzii de o frumusețe tulburătoare se găsesc următoarele rânduri: „Bunăvoința rezumă toate convingerile mele politice. Cred că, la final, dacă i-am făcut pe alții un pic mai fericiți și pe noi înșine la fel, am făcut cam tot ce se putea. A-i face pe alții nefericiți e o crimă, iar a ne face pe noi înșine nefericiți este începutul tuturor crimelor. Trebuie să contribuim la fericirea lumii, indiferent de problemele noastre, de sănătate și de conjunctura în care trăim. Suntem datori să încercăm. N-am știut asta de la început și mă bucur că am trăit destul ca să o aflu”.

PS: Acum exact doi ani, în exact același loc, scriam despre despărțirea, pe 8 aprilie, de minunatul Alex. Leo Șerban, aflat în exact aceeași categorie rarefiată a criticilor de film cu fler, mărinimie și strălucire. Un Roger Ebert al criticii de film românești, a cărui prezență nu a pălit defel în acești doi ani printre cei care îl apreciază. Doi profesioniști ireproșabili, a căror priză imensă la public demonstrează că oamenii încă au nevoie de elite, de valoare și de sinceritate. Restul e poveste…