Roman cu sertare (II)

Integrarea poeziei intr-un spectacol – nu intr-un recital poetic cu o ilustrare muzicala sau coregrafica – poate fi si un mod de a descifra sensurile, semnificatiile textului, de a le potenta si de a valoriza critic poezia. Nu mai traim in dictatura literei scrise si, am toate motivele sa cred asta, nici in cea a sancrosanctei critici traditionale, aflate tot mai des in opozitie cu publicul. Nu critica traditionala – de intampinare, de analiza sau de ierarhizare – a impus sau impune autorii ori operele “globalizate” numite “bestseller”. De aceea spuneam in numarul trecut ca punerea in spectacol a volumului “Roman cu sertare” de Cornelia Maria Savu poate fi inteleasa si ca o prima cronica.

“Roman a tirroir” desemneaza o realitate textuala, o constructie etajata, aparent fara legatura intre diversele nivele. Ele (sertarele, nivelele) sunt autonome, cu viata proprie, cu secrete care nu se lasa devoalate decat prin extragere, dar se supun si legii obiectului din care fac parte. “Roman cu sertare” pare a fi nepotrivit pentru un volum de poezie doar daca distingem prea didactic intre genuri, dar extrem de inspirat/exact pentru ceea ce este poezia Corneliei Maria Savu din acest volum. De altfel, nu sunt schimbari majore, de substanta sau de viziune in poezia sa de la primul volum incoace: ne aflam in fata aceleiasi constiinte ce recepteaza lume si prin grila culturala, care se raporteaza la real secvential, printr-un fapt ce capata semnificatii prin respunere, prin analiza lui sau printr-o imagine ce revine abrupt la suprafata. Astfel, ceea ce este a fost, ceea ce se spune s-a spus. Ecouri din vremuri indepartate intrupeaza prezentul voalandu-l, conferindu-i contururi in continua miscare si o dimensiune a tristetii, a ireparabilului. Cu acest volum, Cornelia Maria Savu mai asaza un bemol la cheia poeziei sale. Exuberanta, vitalitatea de inceput s-au stins (“sfasiat/ n-am sa ma recunosc/ in vasla/ lui Charon/ intotdeauna dintii/ mai au/ ceva de spus” – afisa ea neinrobirea in “Totem in alb”). Din sertarele romanului care este viata apar, ca din sertarele unor scrinuri cu lucruri uitate, povesti, intamplari, fapte. Ele nu ne sunt livrate in desfasurare, ci in reflexul lor in constiinta; nu ni se povesteste, ni se spune despre: “am primit-o luni dimineata/ aruncata pe masa neagra/ in salonul vilei boieresti/ de la sosea/ (furia dezghiocase cuvinte grele)/ am baut vin king solomon/ din cani ciobite/ si-am frant paine/ (cativa tineri aflasera tocmai/ ca-si pot pierde painea/ zilei de maine)/ acasa am asezat-o/ pe vraful de carti necitite/ (chiar pe ea care venise/ din tara Cartii) -/ patru bulgari de pamant brun/ intr-o mica punga de plastic/ (seamana cu plamanii gemenilor/ imbratisati de-o singura moarte)/ am privit de-aproape si/ nu m-a orbit flacara dyptamului/ si nici-o porunca preschimbata/ in lege nu si-a ascuns/ tunetul in arca urechii// eliptice sunt caile Domnului/ intre nu si da/ intre da si nu” (“Pamant de la Ierusalim”). Aceasta tehnica a misterului intamplarii se asociaza unei tehnici epistolare: exista mereu un “tu”, un interlocutor cunoscator al lucrurilor. De aceea, se poate incepe abrupt, prin referire la ceva cunoscut. Este, in fapt, o rostire in fata oglinzii, un dialog al vietii cu iluziile, al intamplarilor cu ecoul lor, al poetei cu sine, atat de evident in acest “autoportret la persoana a doua”: “domna domina signora copila/ inca dreapta cararea din/ pletele tale/ inca dreapta privirea cea drept/ atintita-n privirile piezis/ aruncate spre tine/ inca dreapta limba in gura/ steag indaratnic infipt/ intre vorba si fapta/ cinci carti cu poezii/ subtiri ascutite le-ai vrut/ din straniul otel al damaschinilor/ dar cate comori aiurite n-au fost/ dezgropate de-atunci cu lingura/ boanta si ruginita/ ori tabla cutiei de conserve/ doar vezi ca vraja abia mai/ palpaie gata sa se rupa/ si asta-i nelinisteste/ pe clasicii greci/ peste masura”.

O continua definire poetica, o continua tragica ruptura intre varste, iluzii si visuri se coaguleaza si mai pregnant in partea a doua a volumului, intitulata “Ingeborg si Paul”, o calatorie pornita printre lucruri inca inainte de nastere, continuata in dulcea leganare a mortii ce este chiar scrisul: “sa nu traiesti usor sa nu scrii usor sa nu mori usor./ Dumnezeu este indescifrabil. apa si scrum cat vezi/ cu ochii au povestit despre noi ingerii pazitori/ inainte de nastere. doua gramajoare de oase in/ odaia cu ierburi aromatice. deasupra lor moartea se/ face ghem ca un caine de paza,// doamna 0 e varful triunghiului pe care-l imbracam/ in rochie otravita in fiecare dimineata. ingerii pazitori au imbrancit un diavol in pielea cainelui.// iei creierul in palme, obiectul perfect in care-si/ descarca dumnezeu mania si scrii/ despre oameni/ stim ca se nasc, le este frica si mor.// ne-am culcat in scrisul nostru ca-ntr-un sicriu de/ plop, usor, pornit in deriva pe raul amniotic”.

Ca in orice mare poezie, semnificatiile, iradierea se produc si dincolo de cuvant: in gestica, sonoritate, expresivitatea trupului – pentru ca astfel trebuie sa intelegem felul in care se distribuie poemele in versuri taiate la jumatatea unitatii sau lasate sa se desfasoare parca fara sir: poezia isi cere trup, rigid, mladios, ferm, inlantuindu-se cu alte trupuri. Este ceea ce a “tradus” foarte bine spectacolul de muzica (uneori lasciva, cum e pe alocuri orientala si poezia Corneliei Maria Savu), recitare si balet.

Mirarea dintai (“Cine esti, de fapt, Cornelia?” se intreba Laurentiu Ulici), entuziasmul de la inceput s-au mai tocit, dar daca cineva pierde din asta, e sigur ca nu poeta, ci critica. Dupa 19 ani, sunetul e pur, cristalin, rafinat, sunetul inconfundabil al unui mare poet.