ROMAN SERIAL / In absenta tatalui (VI)

Casa in care locuiam fusese construita inainte de razboi, la intersectia a doua strazi, cu o camera mare exact pe colt, sa fie magazin, dar cand a venit razboiul magazinul s-a inchis si proprietarul a inchiriat casa unor familii, care au impartit-o cu acordul lui in doua apartamente de cate trei camere, unul in partea din fata, celalalt in partea din spate, cu intrarea prin curte. Parintii mei s-au mutat in apartamentul din spate la vreo doi ani dupa razboi, nici nu stiu daca se nascuse fratele meu mai mic. Proprietarul era un boier care avea o mosie intr-un sat deluros, cred ca se numea Margineni, venea o data la o luna sau la doua luni in oras cine stie cu ce treburi, atunci trecea sa-si ia si chiria, oprea in fata portii intr-un docar care ma fascina, cu niste roti de lemn inca o data cat mine de inalte, tras de un cal plin de spume, boierul era batran de tot, cat un munte, cu palme ca lopetile, purta mereu o palarie cu boruri cat roata de caruta, usor plostite, cu parul alb, ca in povesti, imbracat mereu in alb, cu lavaliera, se sprijinea intr-un baston cafeniu, cu maciulie de alama, ma mangaia mereu pe cap si scotea din buzunar o acadea, dar nu-mi amintesc sa-mi fi spus vreodata ceva. Nu stiu cand, era demult, n-a mai venit, murise, n-avea pe nimeni, casa a preluat-o statul, dar noi am ramas chiriasi.

Mi-am amintit toate astea cand mama ne-a spus sa ne pregatim ca duminica mergem sa-l vedem pe tata la Margineni. O sa vedem si docarul, am intrebat-o eu, ce docar, nu se dumirea ea, a trebuit sa-i povestesc despre mosul care-mi dadea acadele, a dus mana la gura uimita, mai tii tu mintea toate astea, m-a intrebat, erai atat de micut, tin minte, i-am raspuns mandru, tin minte si cum sedea de vorba cu tata in curte, langa otetarul ala urias, o sa-l vedem, am insistat, nu stiu, a zis ea dupa o vreme, habar n-am unde sedea Mircescu, deci asa-l chema pe boier. Tata fusese condamnat la sase ani inchisoare si fusese trimis la puscaria de la Margineni, unde putea sa munceasca si daca se tinea de munca si n-aveau niciun cui impotriva lui ii reduceau pedeapsa, adica putea sa vina mai repede acasa. Ma rugam in fiecare seara sa se-ntample asta. Dupa cateva luni, mama a avut voie sa-l vada, chiar sa-i duca un pachet cu mancare si a obtinut permisiunea sa ne duca si pe noi, dar ne-a spus doar cu o zi inainte, cand o tot intrebam pentru cine face atatea pregatiri, o sa vina cineva la noi, nu mai fripsese demult o bucata de carne atat de mare, cine stie pe unde o gasise, si nu mai facuse demult o gramada atat de mare de cornulete, mai cumparase si doua paini mari negre, pe care le invelise in serveturi, sa nu se usuce. Si noi ce-i ducem, a intrebat fratele meu mai mic. Nimic, pe voi, a raspuns mama, si e destul, a insistat el, e prea destul. Eram atat de emotionati amandoi ca nu puteam dormi in seara dinaintea plecarii, ne rasuceam pe-o parte si pe alta, ce-i cu voi, intreba mama, nici ea nu dormea, eu m-am ridicat in fund, nu mi-e somn, am spus, nici mie, a zis indata fratele meu mai mic, culmea e ca nici mie, a spus mama, atunci povesteste-ne ceva, a zis fratele meu mai mic, nu mai sunteti voi de povesti, a zis mama, ba da, ba da, a insistat fratele meu mai mic, stii ce, am spus eu, povesteste-ne cum l-ai cunoscut pe tata, ne-ai promis de atatea ori c-o faci si n-ai facut-o, mama a zambit, credeam c-o sa inceapa imediat, dar s-a facut liniste si parca plutea ceva in intunericul din camera luminat de lumina lunii care patrundea pe fereastra, chiar vreti asta, a intrebat intr-un tarziu mama, fara sa se miste din patul ei, vrem, am strigat amandoi. S-a asezat in fund, o distingeam cu greu in intunericul albastrui sprijinita de perna plina cu fulgi pe care o ingramadise in spatele ei, m-am asezat si eu la fel, fratele meu mai mic a ramas lungit, a adormit dupa cateva minute, dar eu cred ca am stat treaz pana la sfarsit, poate sa fi inchis la vreun moment ochii, dar tot ascultam, parca pluteam in alta lume si-mi inchipuiam ce auzeam, eram atat de concentrat sa nu pierd ceva ca mai mult ca sigur am pierdut multe, cand am deschis ochii nu mai sedeam in fund si se facuse lumina si mama se auzea trebaluind in antreu.   Mama era o superba fata de optsprezece ani atunci cand viitorul meu tata s-a intors din razboiul care nu se sfarsise. Viitorul meu tata plecase pe front din primul an al razboiului, simplu soldat, nu implinise nici douazeci si doi de ani. Era foarte priceput la masini, pe vremea aceea erau putini in stare sa conduca un automobil si inca si mai putini in stare sa-l repare, iar el isi petrecuse o gramada de vreme in ateliere auto dupa ce renuntase la scoala si invatase ca nimeni altul sa umble in motoare. Un ofiter care avea de vreo doua ori varsta lui l-a luat sofer. Asa a scapat de linia intai, nu cred sa fi omorat pe cineva cat a ramas pe front, desi a tras cu pusca, n-a vrut sa-i vorbeasca vreodata mamei despre front. La Cotul Donului i-a prins iarna naprasnica, viitorul meu tata a inghetat, cat pe ce sa-si piarda labele picioarelor, norocul lui a fost ca a ajuns la un spital nemtesc din Lvov, mult in spatele primei linii. Incercam sa-mi aduc aminte hartile pe care le vazusem, sa-mi imaginez unde erau locurile despre care vorbea mama, mi se parea ca plutesc in niste spatii imense, abia le cuprinde minte mea. La Lvov, tata se nimerise impreuna cu ofiterul caruia ii era sofer, degerat si el sau ranit cumva, mama nu stia, a ramas cateva luni in spital, doctorii nu se hotarau daca sa-i taie picioarele sau nu si pe urma brusc si-a revenit, calca greu, dar era intreg, avusese noroc din nou. S-a intors in tara si la sfarsitul permisiei, cand s-a dus la garnizoana, l-au anuntat ca e lasat la vatra. Nu stia daca sa se bucure, nu voia sa treaca drept las. A socotit ca e un semn bun. A fost un semn bun, pentru ca, la scurta vreme, a intalnit-o pe mama. Satul lui nu era foarte mare, probabil o mai vazuse pana atunci, dar n-o bagase in seama, era prea mandru sa se uite dupa fete, dar cred ca mai degraba mama inflorise ca un boboc ce se desface pe neasteptate si n-avea cum sa n-o vada, sunt convins ca mama era atat de frumoasa ca viitorul meu tata si-a spus ca trebuie sa fie femeia vietii lui si asa a fost. S-au plimbat de cateva ori, dupa ce le ceruse voie parintilor ei. De fiecare data ii aducea o punga plina cu bomboane pe care le manca tot el in cea mai mare parte, au fost si la un bal intr-o casa a primariei, de vreo doua ori, unde se intalneau putinii tineri ramasi in sat si dansau pe ritmurile la moda cantate de un grup de lautari, ragtime, foxtrot, uneori si dansuri populare, viitorului meu tata ii placea mai mult muzica populara si nu se omora cu dansul, dar aflase ca fetele sunt moarte dupa dansurile la moda. Mama era mandra ca danseaza cu el, dar cred ca, in afara acelor intalniri, n-a mai dansat mai mult de doua, trei ori toata viata. Mama era mandra ca se plimba cu el, era un flacau care fusese in lume si vazuse atatea, incat era convinsa c-o sa-i umple serile cu povesti aiuritoare si incredibile, dar vorbeau foarte putin, el abia isi desclesta gura. De cateva ori a facut planuri in trei vorbe, o sa avem o casa a noastra, o sa avem doi copii, o sa plecam de aici, mama mea astepta sa continue, dar el o privea cu ochii albastri inotand intr-o lumina fara sfarsit, mai rontaia o bomboana si pasea mai departe semet, asteptand sa-l urmeze, spusese esentialul, mama stia asta, dar i se parea ca nu reuseste sa intre in lumea pe care i-o descria el, ramanea la margine, ademenita de mirajul de dincolo de gardul lui. Dar era mandra ca merge langa el, era un flacau chipes, era convinsa ca o invidiaza toate codanele, inalt, drept, cu buze pline, cu ochii de un albastru senin, semana la chip cu tanarul rege cu care cred ca era de-o varsta, iar pe tanarul rege toate fetele il iubeau. Intr-o seara, viitorul meu tata i-a spus: In toamna asta ne casatorim. Era fara replica, hotarat si adjudecat, definitiv, mama a zambit, dar cred ca i-a facut placere din moment ce nu s-a impotrivit nicio clipa, au pastrat de atunci cateva fotografii cat o carte postala, in alb-negru si sepia, intr-un decor aiurea, o draperie trasa intr-o parte in spatele lor, dezvelind o terasa si o gradina sau niste dealuri, o sa ni le arate intr-o zi, zicea mama, sa nu radem, altele erau vremurile, stateau drepti, usor imbratisati, usor emotionati, ea imbracata intr-o rochie de stofa pana sub genunchi, maneci lungi, un cordon din acelasi material cu doi nasturi imbracati si ei in stofa, un sirag subtire de perle la gat, isi stransese cozile lungi intr-un fel de coc in spatele capului, care ii lasa dezvelita fruntea lata, intotdeauna a fost mandra de fruntea ei, el purta un costum la un singur rand, pantaloni cu manseta foarte lata, haina cu batista alba la buzunarul pieptului si camasa cu guler ascutit, isi pieptanase parul cu carare pe partea stanga. Razboiul a mai continuat aproape doi ani, tu ai venit pe lume dupa ce se sfarsise razboiul, mai tarziu si-al mic. Cred ca mama a facut o pauza sau eu atipisem ca parca m-am leganat o vreme, dupa care am auzit-o iar povestind. Erau amandoi din familii cu multi copii, mama mai avea cinci frati si surori mai mari sau mai mici, iar viitorul meu tata mai avea patru frati si surori mai mari, el era ultimul, nascut tarziu, cand sora cea mai mare se pregatea sa se marite. Parintii lui nu spuneau niciodata ca sunt bogati, dar aveau cateva dealuri cu pruni, pogoane multe pe care cultivau porumb, o fasie de padure, destul pamant sa imparta fiecarui copil o bucata indestulatoare, insa le-au cerut mai inainte sa invete sa stea pe picioarele proprii, asa se face ca doar una dintre fete a ramas in apropierea lor, maritandu-se cu un flacau pe care il stia de mica, cealalta s-a maritat la oras, cu un inginer care umbla prin Ardeal, mai ales, sa caute zacaminte de gaze naturale, uimind lumea, baietii au plecat in lume, unul si-a deschis pravalie in Campina, la Campina fusesem si noi o data, stiam unde e, un altul a ajuns mestesugar la Targoviste. Veneau rar sa-si vada parintii, dar dupa ce batranul s-a stins pe neasteptate, cand viitorul meu tata abia implinise cinci ani, obisnuiau sa se stranga cu totii la marile sarbatori ale anului. Mama viitorului meu tata era o femeie mica de stat, dar apriga, neobosita, nu se plangea niciodata, trebaluia dinaintea zorilor pana noaptea tarziu, nimeni nu intelegea cum de tine in mana o gospodarie atat de mare doar cu doua ajutoare. Baietii ii semanau la chip, aveau parul ei saten si ochii ei albastri, doar ca unul era mai subtire, altul mai scund si rotofei, altul bondoc, niciunul nu aducea cu batranul a carui fotografie atarna inramata deasupra patului conjugal, drept de parca inghitise un facalet, cu palarie tuguiata, ochi negri adanciti in cap, mustati mari intoarse cu varfurile in sus, cum se purta la inceputul veacului trecut. Lui ii semeni. Brusc m-am trezit, chiar ii seman, am intrebat eu, mama a dat din cap in intuneric si a continuat. Peste noapte, prichindelul n-a ramas decat cu mama, inmormantarea a fost ca o petrecere ciudata, cu multi oameni necunoscuti, nu prea intelegea el ce se intamplase, dar l-a preocupat scurta vreme, pentru ca exact atunci incepuse sa inteleaga cum e lumea, pleca duminicile de vara pe dealurile inca salbatice si nu se oprea din mers decat tarziu, cand nimic nu i se mai parea ca aduce cu ce stia el, apoi disparea tot la doua, trei zile, abandona cararile batatorite, se catara printre cioturi si balarii cat omul, strabatea pasuni, cauta poienite din care sa vada cat mai departe orizontul si era uimit mereu de cat de nesfarsita e lumea, se intorcea acasa pe inserat, mort de foame, si in timp ce viitoarea mea soacra, viitoarea ta bunica ii punea in fata o strachina cu mancare, el nu lua seama la valul de dojeni, cu gandul la ce vazuse, intreba intruna: mama, stii cat de mare e lumea, o s-o vad pe toata, ea il dojenea de forma, nu trecuse niciodata de marginea satului, nu invatase carte. De unde stii toate astea, am intrerupt-o eu. Stiu ca asa a fost si daca ma mai intrerupi, ma opresc de tot. Am tacut. Spre deosebire de fratii lui, continua mama, nu se indemna spre invatatura, invatatorul il trezea mereu din visare, dar el nu stia sa spuna pe unde-i umblase mintea. Intr-o zi nu s-a mai dus pur si simplu la scoala, n-a spus nimanui, iar cand maica-sa a aflat era prea tarziu, venise vara, nu trecuse clasa. Saptamanile dinainte le petrecuse privind ciucit automobilul notarului, negru stralucitor, cu copertina si roti mari si spite argintii, al carui motor pacanea ritmic de indata ce soferul invartea o cheita facand intreaga masina sa trepideze. In fata radiatorului avea faruri de alama stralucitoare in care ii placea sa-si priveasca imaginea distorsionata, in partea din spate, pe roata de rezerva, cineva scrisese cu vopsea alba, cu litere mari, caligrafiate, adresa unui atelier mecanic din Campina, isi imagina ca acolo e un fel de rai al automobilelor. Aflase ca e destul, ca sa ajunga la Campina, sa treaca dincolo de dealurile vazute la orizont, pe care incepusera sa rasara, mereu mai dese si mai multe, sondele de petrol. Cand s-a hotarat, o parte din drum a mers pe jos, o alta agatat de o caruta, cand a ajuns prima oara intr-un oras cu strazi pietruite, trotuare si stalpi de iluminat, n-a mai avut glas. Atelierul era o hala inalta, cu porti de tabla cat casa, cu scripeti care atarnau de barne de fier intinse de la un zid la altul, cu masini dezmembrate, gramezi de roti de cauciuc asezate una peste alta, miros de uleiuri si o mana de ucenici cu basti bleumarin care isi dadeau aere ca ar fi cei mai priceputi din lume, drept care l-au luat de sus ca pe un pusti si taranoi ce era. Patronul s-a gandit mult pana sa-l primeasca, era prea mic sa care greutati, dar vedea in ochii lui albastri o indarjire care il fascina, iar ochii astia i se pareau cunoscuti, l-a intrebat cum il cheama, de forma, abia de-a auzit numele, nu i-a dat niciun raspuns, s-a luat cu alte treburi, si-a amintit de el tarziu, cand l-a vazut tot in atelier, uitandu-se fascinat intr-un motor, l-a intrebat din nou cum il cheama, esti cumva ruda cu negustorul, a intrebat din nou patronul, amintindu-si de unde stia ochii aceia albastri. E fratele meu, a spus baiatul, fara sa ridice privirile din motorul a carui elice incepuse sa se invarta. Sunt sigura ca n-a contat rudenia, patronul n-avea nicio obligatie, cel mult s-o fi gandit ca are cui sa se planga daca baiatul face vreun pocinog. A ramas in atelier cinci ani. Dupa prima saptamana a plecat acasa, sa-i spuna viitoarei tale bunici unde s-a dus, atunci a mancat prima oara o bataie sora cu moartea pentru ca disparuse fara o vorba, lasand-o pe biata femeie sa se dea de ceasul mortii, dar dupa doua zile a plecat din nou, cu acordul ei. De unde stii toate astea, am intrerupt-o din nou, tata e un tacut, cand ti le-a povestit pe toate, le stiu, a spus ea. Nu mai aveam ce spune. Cand a inceput razboiul, a continuat mama, de parca n-o intrerupsesem, s-au strans toti baietii in jurul mamei lor, primii doi stiau ca nu vor ajunge pe front din cauza unor betesuguri pe care nu se rusinau sa le recunoasca: unul era bondoc si prea gras si dupa o suta de metri de mers trebuia sa se opreasca, sufland ca un animal fugarit; al doilea avea platfus. Ultimul, care era viitorul meu tata, era sanatos tun, viitoarea mea bunica ar fi vrut sa-l tina langa ea, ar fi avut si dreptul, fiind femeie batrana si singura, dar lui nici prin gand nu-i trecea sa ramana acasa, un an mai tarziu, cand s-a prezentat a doua oara la garnizoana, dupa trecerea prin spitalul din Lvov, ofiterul care l-a primit avea inca in fata o scrisoare mai veche intocmita de cine stie cine in numele maica-sii, care semnase cu buricul degetului mare, si din care reiesea ca mezinul ar fi fost singurul ei reazim la muncile gospodariei. N-a intrebat niciodata cine scrisese acea scrisoare. Din seara in care viitorul meu tata i-a spus fetei de optsprezece ani ca se vor casatori si pana au facut-o au trecut vreo cinci luni. In vremea asta a angajat un grup de vreo zece mesteri pe care ii stia si a ridicat o casa, nu departe de casa batraneasca si de dealul cu pruni care ii fusese promis. Nu semana cu niciuna de prin apropiere, cu fundatia pana la braul unui om, patru, cinci trepte de piatra urcau spre un cerdac lat care inconjura pe doua laturi cele trei camere, intre ele era un hol care functiona si ca bucatarie, tot din pridvor, o scara de lemn drepta urca intr-un fel de foisor care se prelungea cu podul si din care puteai privi imprejurimile pana departe. In fata intrarii pastrase un liliac batran care a ramas inflorit aproape tot timpul cat au inaltat casa. Din cele trei promisiuni facute inainte s-o ia de nevasta, o indeplinise pe prima. Viitoarea mea mama nu l-a intrebat niciodata de ce a mai construit-o, daca tot promisese ca vor pleca din sat, dar el ar fi avut un raspuns, pe care l-a dat, chiar si necerut, foarte tarziu. Viitorul meu tata n-a ramas multa vreme in casa pe care abia si-o construise. Ofiterul caruia ii fusese sofer pe front, si el lasat la vatra, l-a chemat sa lucreze cu el in Ploiesti, la o rafinarie construita de americani, toata ziua erau pe drumuri mai bune sau mai proaste, in zonele unde sondele crescusera ca ciupercile, sau la Bucuresti, unde oprea intotdeauna in fata unei cladiri ca un palat, in care fostul ofiter, acum inginer, dadea probabil socoteala unor sefi mai mari. Astepta cateva ore fara sa puna vreo intrebare si spre seara se intorceau. Apuca sa-si vada nevasta doar la sfarsit de saptamana. Intr-o zi, inginerul i-a spus te muti in oras, ti-am gasit o casa, intr-o saptamana se mutasera. Viitoarea mea mama era cea mijlocie intre frati, mai avea o sora si un frate mai mici. Maica-sa era nestiutoare de carte, taica-sau luptase in razboiul de intregire a neamului si pe frontul de la Marasesti, in faimoasa lupta in care nemtii i-au surprins in izmene, si-a pierdut un ochi, mi-a povestit si mie, de atatea ori, isprava aceea cu lupta la baioneta in izmene, incat nu numai o stiu pe dinafara, dar aproape mi se pare un basm. Pentru ca luptase cu atata vitejie, el, ca si altii, a fost impropietarit dupa lasarea la vatra de Ferdinand Intregitorul, dar nu si-a parasit nicio clipa slujba de maistru la sondele rasarite pe dealurile vecine satului, unde se ducea zilnic cu o bicicleta solida cu care venise din razboi. Cu pamantul primit, casa ramasa de la parinti si banii de la sonda a decis ca se poate insura a doua oara, nevasta dintai murise in timpul epidemiei izbucnite inainte sa se sfarseasca razboiul si-i lasase pe umeri un baiat, a cautat tot o vaduva, a gasit-o usor si cu ea a ridicat o casa noua, cu cerdac inalt, ca la munte, cum nu se mai vazuse prin vecini, si a mai facut cinci copii. Pe toti i-a vrut scoliti, dar numai pana la un punct. Viitoarea mea mama ar fi vrut sa mearga la oras, la un liceu, dar bunicul s-a impotrivit, clasele primare erau destul pentru o fata, viitoarea mea mama n-a cracnit, nu i-a trecut nicio clipa prin cap sa se revolte, mai ales ca izbucnise al doilea razboi, dar a fost convinsa toata viata ca, daca ar fi fost lasata, ar fi descoperit ceva intr-un domeniu drag ei, incat sa afle lumea de ea. O sa te mariti, ii spunea bunicul, barbatul tau trebuie sa stie mai multe. Asa ca, atunci cand viitorul meu tata s-a intors din razboi si a intalnit-o, s-ar putea spune ca era pregatita. Asa l-am intalnit, poate altadata o sa va spun mai multe.   Nu stiu cand adormisem, nu stiu cand s-a trezit mama, dar cand am deschis noi ochii, ea facuse toate pregatirile, ne-a dat cate un ceai cu paine si marmelada si-am plecat la gara. Am mers vreo douazeci de kilometri cu un tren care oprea in toate haltele, cand am coborat era soarele sus pe cer, niciun nor, liniste ca se auzea bazaitul gazelor si de undeva dangatul unor clopote chema la biserica, mama s-a inchinat, am pornit la drum, nu era departe, am asteptat in fata unor porti mari si urate, mamei i-au cerut buletinul, pe care l-au intors pe toate fetele, de parca voiau sa afle ca nu e al ei, ne-au lasat inauntru, am asteptat o vreme, pe urma am intrat intr-o incapere in care au desfacut pachetul adus de mama si s-au uitat atent la toate, au taiat friptura, au frant painile in doua, au scuturat flanela de corp sa vada ca nu ascunde nimic, dupa care am intrat intr-o sala mare, cu mai multe mese, ne-am asezat la o masuta si dupa un timp l-au adus pe tata. Tata l-a intrebat din priviri pe paznicul care venise cu el, care a inclinat din cap, a strans-o in brate pe mama si-a sarutat-o, ne-a strans in brate si pe noi, pe urma ne-am reasezat la masa, ne uitam unii la altii, tata avea ochii umezi, cum iti e, il intreba mama, bine, si pe urma taceau si se uitau unul la celalalt cu o nesfarsita iubire, tata s-a scuturat, m-a privit adanc, te-am rugat sa fii stalpul casei, nu se poate sa-mi creezi probleme cu protestele tale, chiar daca ai dreptate, trebuie sa te gandesti si la cum ii ating pe altii actiunile tale, am fost sigur ca despre povestea cu soldatii sovietici vorbeste, am rosit, am albit, nu-ntelegeam cum de aflase, m-am rusinat, mi-au dat lacrimile si nu stiu ce s-a mai intamplat, oricum n-am mai stat mult, iesirea la vorbitor se sfarsise, am facut drumul inapoi cu acelasi tren si ziua s-a sfasit in tristete. A doua zi m-am apucat sa-i spun lui Fane ca am fost sa-l vad pe tata care aflase de soldatii sovietici si era foarte suparat, ma framantam sa inteleg cum naiba aflase, i-o fi spus maica-ta, a zis el, nu cred, l-am contrazis, as fi auzit-o, dar pe Fane nu prea-l interesa cum aflase, voia sa stie cum e la puscarie, habar n-aveam, pai n-ai fost acolo, a protestat el, te-ai dus degeaba, zi-mi cum e, sunt gratii, sunt tunele, sunt paznici inarmati pana-n dinti, poti sa evadezi, ma uitam la el aiurit, n-am vazut nimic, astea-s in filme, te-ai dus degeaba, a exclamat el, ba m-am dus sa-l vad pe tata, am strigat eu, asta am inteles, a admis Fane pentru o clipa, dar trebuia sa casti ochii-n jur, unde-i puscaria asta, la Margineni, i-am zis eu, am mers cu trenul, aha, acolo unde l-au belit pe tata lui Florin, ce spui, am intrebat eu uluit, cum turuie cu intrebarile, acolo a murit tata lui Florin, demult, nu stiai, el nici nu l-a vazut, auzeam prima oara, stie toata lumea, a zis Fane, a fost legionar si l-au inchis acolo sa-i putrezeasca oasele, uite ca eu nu stiu, si atunci a sunat sa revenim in clasa, oricum nu mai aveam chef sa vorbesc cu el, pana s-au terminat orele nu ma gandeam decat la ce-mi spusese, m-am speriat cumplit, abia asteptam sa se-ntoarca mama de la serviciu s-o iau la intrebari, tu stiai ca tata lui Florin a fost inchis unde e tata acuma si a murit acolo, mama a facut ochii mari, cine ti-a spus asta, Fane, uite cum nu-si tin gura oamenii astia, a exclamat mama, nu trebuie sa vorbeasca atatea in fata copiilor, e adevarat, am intrebat eu, mama a dat din cap, si eu am continuat cu intrebarile care ma interesau, inseamna ca si tata o sa moara acolo, mama a ramas perplexa, cum poti intreba asta, a strigat ea, pai, daca asta se intampla acolo, asculta, Andrei, tatal lui Florin a facut niste lucruri rele, sau poate n-a facut si vorbesc cu pacat si ma bate Dumnezeu, dar asa zice lumea si asa au zis si judecatorii cand l-au inchis, au fost multi ca el si multi au sfarsit la puscaria aia sau in altele, dar tata n-are nicio legatura cu ei, niciuna, intelegi, n-a facut in viata lui politica nicio clipa, nici macar nu e inchis in celulele alea cumplite umede si din piatra, deci exista celule din piatra, am strigat eu, nu stiu, a spus mama, or fi existand, nu le-am vazut, am auzit si eu, dar tata n-are de-a face cu ele, n-o sa piara acolo, scoate-ti prostiile din cap, o sa vezi c-o sa se intoarca acasa intr-o zi, cand, am intrebat eu, nu stiu, peste cativa ani, dar o sa se-ntoarca, asa ca am ascultat-o si m-am dus in camera noastra sa-mi fac lectiile, mi-am scos pe masa caietele invelite in hartie albastra cu etichete cu floricele pe care imi scrisesem cat de caligrafic puteam numele, fratele meu mic n-avea nicio lectie, se carase prin curte dupa fluturi, am inceput sa scriu cu creionul, apasam atat de tare ca varful s-a rupt, l-am ascutit si s-a rupt din nou, am ramas cu creionul in mana, de-abia scrisesem titlul, se lasase liniste in toata casa, atunci am auzit-o pe mama izbucnind in plans, lasasem ca intotdeauna usa intredeschisa, nu trebuia sa ma misc de la locul meu, s-ar fi suparat si mai tare si ca nu-mi fac lectiile, si ca am surprins-o plangand, dar nu mai eram in stare de nimic, ma uitam pe fereastra si l-am vazut pe Gore cum trece insotit de pajii lui, furios ca nu-si gaseste niste victime, lovea cu bombeul in pietrele de pe strada si fluiera o melodie pe care numai el o-ntelegea si apoi s-a auzit un zgomot de farfurii si pahare sparte, de parca mama ar fi lovit cu ele de pamant, m-am speriat, dar n-am avut curaj sa ma duc sa vad ce s-a-ntamplat, o auzeam cum ofteaza si strange cioburile in faras, pe urma a intrat vartej in camera sa caute un tifon sa se lege la mana, rasufla din greu si-i curgea sange mult dintr-o palma, am ajutat-o sa se lege, strange bine, zicea, strange mai tare, ma uitam la ochii ei umflati si plansi si mi s-a facut mila, gata, treci la lectii, nu te mai duc niciodata la taica-tu.   Din volumul in pregatire la Editura Leda Va urma