ROMAN SERIAL / Viața lui Kostas Venetis (I). Iannis

Eu, Kostas Venetis,
sunt grec după tată și după mamă, născut intr-un sat așezat nu
departe de Salonic. Acolo domnea incă, pe vremea aceea, puterea
turcului, dar prin satul nostru rareori rătăcea câte un soldat
măsliniu, cu fes roșu și mustăți lăsate in jos.
La nașterea mea, tata
avea patruzeci și patru de ani și stăpânea o mică livadă de
măslini, ale cărei venituri, schimbătoare de la an la an, nu l-au
ajutat nicidecum să se chivernisească.
Tatăl meu era un bărbat
care plângea foarte ușor, motiv pentru care nu l-am putut respecta
niciodată. Era socotit cam sărac cu duhul, fiindcă nu fuma, nu bea
nici ouzo nici vin și nu avea, precum ceilați bărbați,
ibovnică in satele din apropiere. In schimb o visa – cam o dată pe
an – pe Maica Domnului și iși povestea visurile oamenilor din sat
care petreceau pe seama lui impungându-l cu zeflemele subțiri (căci
grecul e om subțire de felul lui) și părintelui Makarios care il
asculta in tăcere, clătinând cu gravitate din cap.
…………………………………………………………………………………………………………………
Dacă e adevărat că
părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții, nu
știu ce aguridă mâncase tatăl meu, dar știu că intra și el in
rândul oamenilor insemnați cu beteșuguri ciudate, despre care se
spune că sunt oglinda unor păcate, săvârșite in viața asta sau
intr-una dintre viețile noastre de dinainte. Căci trebuie să știi,
fiule, orice om are șiruri nenumărate de vieți, iar de câte ori
inima noastră dă greș ni se ingăduie să o luăm de la capăt, așa că
există un timp al plecării, dar și un timp al intoarcerii, un timp
al morții, dar și un timp al reinvierii, un timp al semănatului și
un timp al culesului
………………………………………………………………………………..
Ciudățenia tatălui meu
fusese aceea că până la treizeci de ani vorbise cu glas de femeie.
Așa il apucaseră oamenii când a venit de la Salonic pentru a pune
orânduială in moștenirea unei rude indepărtate: o livadă de
măslini, o casă frumoasă de piatră și câteva oi. Felul său ciudat
de-a vorbi le făcea să chicotească pe femeile satului, care il
porecliseră Fătălăul, in timp ce bărbații, la rându-le, ii aruncau,
de sub sprâncenele lor frumos arcuite (căci așa sunt grecii de
felul lor) priviri pline de ințeles și se fereau din calea lui,
temându-se că e purtătorul unui blestem ce le-ar putea lega
bărbăția pentru totdeauna.
Ciudățenia și mai mare
a fost insă că, la exact treizeci de ani, tatălui meu i s-a
ingroșat pe neașteptate vocea și, brusc, a inceput să vorbească la
fel ca toți bărbații din sat, și-a luat-o nevastă și s-a
imprietenit cu părintele Makarios, considerat omul cel mai invățat
de prin părțile locului.
De la dânsul am invățat
și eu – așa cum iți voi povesti ceva mai târziu – latinește și
evreiește.
Poate și din pricină că
până la treizeci de ani vorbise cu glas de femeie, tatăl meu se
simțea mai bine in tovărășia nevestelor decât a bărbaților. De câte
ori i se ivea prilejul să se amestece intr-o adunare de muieri,
fața i se lumina de un zâmbet sfios, iar atunci când mama (femeie
aprigă de felul ei și strașnică băutoare de ouzo)făcea glume
nerușinate pe seama acestei slăbiciuni nedemne de un bărbat tare in
fudulii, tata (care socotesc că nu era prea tare in fudulii) roșea
până-n albul ochilor și incepea să se bâlbăie.
Eu l-am disprețuit
totdeauna și nu cred că maică-mea (despre care cumetrele din sat
trăncăneau verzi și uscate) m-a plămădit din sămânța
lui.
………………………………………………………………………………..
Rudele sale de la oraș ii
semănau intru totul: unchi slăbănogi, cu fețele făinoase și fără
vlagă in șolduri, mătuși bolnave de piept care tușeau tot timpul și
scuipau sânge, verișori numai piele și os, cărora le puteam sfărâma
fălcile dintr-o singură izbitură de pumn.
La aceste rude mergeam in
vizită de câteva ori pe an, cărându-le plocon ba niscaiva ulcioare
cu ulei de măsline, ba vreun curcan indopat, ba vreo câteva duzini
de ouă proaspete legate intr-o basma.
Locuiau in case
nearătoase, pline de praf, unde iți venea greu să răsufli, aliniate
de-a lungul unor ulițe mărginașe, cu ogrăzi prin care cotcodăceau
găini parcă rebegite de frig, cu creasta decolorată, și in care
creșteau straturi pipernicite de șofran și de busuioc.
Mătușile (pe care nu mă
pricepeam să le deosebesc nici după nume, nici după chip) imi
făceau zâmbre mieroase, mă mângâiau pe creștetul capului cu
degetele lor ascuțite, imbiindu-mă cu vreo dulceață zaharisită sau
cu cine știe ce acadea lipicioasă, uitată pe marginea poliței de
vreunul dintre verișorii aceia plini de limbrici pe care mă
obișnuisem să-i călăftuiesc in bătaie.
In fața maică-mii era
așezată o carafă cu ouzo și un păhăruț de argint cât un
degetar, in timp ce sărmanul tata se ghemuia undeva pe o laviță mai
indepărtată, bucuros că poate ciuli urechea, cât mai nebăgat in
seamă, la trăncănelile muierești insuflețite de rachiul dulceag, de
la care nu se dădeau inapoi nici mătușile mele.
De obicei, maică-mea
intrecea măsura la băutură. Când o auzeam vorbind cu limba
impleticită, izbucnind in lălăituri deșucheate sau ocărându-l pe
tata, care se făcuse pe lavița lui mic cât un șoricel, imi simțeam
obrajii aprinzându-se de rușine. Câteodată se intâmpla ca până la
urmă tata să-și iasă și el din fire, și atunci se spurcau unul pe
altul cu vorbele cele mai murdare, fără să se rușineze de femeile
acelea bolnave de piept, care alunecau ca niște umbre pe lângă
pereți și uneori tușeau mustrător din adâncul bojocilor lor
betegiți, ștergându-și pe urmă buzele spălăcite cu un colț de
broboadă.
Vezi tu, Nemțoaico, Dumnezeu
ne poruncește să dăm cinstire părinților noștri, dar puțini părinți
sunt cu adevărat vrednici de cinste. Trebuie să știi că nu doar
părinții mei, ci și părinții mai tuturor băieților cu care băteam
coclaurii satului și pe care ii umpleam adesea de sânge, căci eram
mai tare ca ei, erau niște lepădături. Asemenea părinți iți
schilodesc sufletul și asta se face, fiule, după voia lui Dumnezeu,
care ii indreaptă pe unii și ii strâmbă pe alții. Pe mine m-a
strâmbat mai mult, dar eu n-am avut niciodată trufia să mă socotesc
drept, iar acum, când sunt pe patul de moarte, am ajuns in sfârșit
să le dau cinstire părinților mei, tocmai din pricină că
strâmbătatea mea s-a născut dintr-a lor și e după voia lui
Dumnezeu.
……………………………………………………………………………….
Când era apucat de mânie,
tata iși dădea pumni in cap și zbiera că o să-și facă de
petrecanie.
Mătușile mele, care-i știau
de multă vreme apucăturile, culegeau atunci toate cuțitele de pe
masă și le doseau cât puteau ele de bine, cu toate că tatăl meu nu
tăiase in viața lui nici măcar un pui de găină. Verișorii iși ițeau
și ei, la ușă sau la fereastră, venind intr-un suflet de prin
cotloanele pe unde iși depănau jocurile lor de fetițe, mutrișoarele
strâmbate de spaimă. Aveau niște ochi albaștri de vițeluș, ce
clipeau spre noi cu frică și cu mirare. De mine le era teamă, nu mă
pofteau niciodată să mă joc cu ei, iar până la plecarea noastră
stăteau de obicei pitiți prin acareturi și magazii, de unde le
puteai auzi glasurile sfioase, ingânând tot soiul de cântecele
nătânge.

Iată, fiule, din ce fel de
neamuri se trage Kostas Venetis.
……………………………………………………………………………….
Dintre toți acești
verișori, singurul cu care mă imprietenism oarecum era Iannis, un
băiețaș rotofei și trandafiriu, ceva mai mic decât
mine.
Iannis mânca orice: frunze,
flori, pământ, coji de var răzuite de pe pereți, până și murdărie
de câine. Cel mai mult ii plăcea insă să mozolească intre gingii o
tulpină de busuioc.
Vorbea puțin, ba aproape că
nici nu vorbea și, cum nici eu nu sunt de soiul meu prea vorbăreț,
ne ințelegeam mai mult prin semne și prin ghionturile pe care ni le
trăgeam intre coaste ori de câte ori ne minunam de
ceva.
Iși incropise ascunzătoarea
intr-o ladă mare din magazie, pe care o căptușise cu paie și
zdrențe. Câteodată mă vâram alături de Iannis in lădoiul acela
incăpător, ce se putea acoperi cu o perdea veche de catifea,
mâncată de molii și aproape mucegăită. Stăteam lipiți unul de
celălalt, răsuflând rar, ca după o trudă indelungată. Apoi deodată
Iannis iși băga mâna in prohabul meu, prinzându-mi mădalarul ce
incepea să se intărească intre degetele sale bondoace, care
miroseau totdeauna a busuioc. Ii plăcea să se joace cu bucata aceea
de carne, care putea să crească și să se facă tare ca piatra și pe
care o pipăia și o frământa intre mâinile lui de copil, scoțând un
fel de horcăit infundat, care semăna cu torsul unei pisici.
Socotesc că pentru Iannis mădularul meu era o jucărie de un soi mai
neobișnuit, in timp ce pe mine atingerile sale mă tulburau până la
turbare și, fiindcă eram incă prea mic ca să-mi deșert sămânța, in
cele din urmă il mușcam de urechi sau de nas, ii ciupeam cu ură
brațele grăsulii sau, pur și simplu, il băteam până la
sânge.
Desfrănârile mele cu
Iannis au fost primele desfrânări din viața lui Kostas
Venetis.
Cred că aveam pe vremea
aceea șase sau șapte ani și eram un băiat bătăuș și cam șui, pe
care bătăile cu nuiaua de salcie, impărțite aproape zilnic cu
dărnicie de maică-mea (tata nu m-a bătut niciodată) nu izbuteau
câtuși de puțin să-l indrepte.
Viața fiecărui om e o mare
taină, Nemțoaico, și toate câte le săvârșește le săvârșește după un
plan ascuns prin care Dumnezeu imparte dreptatea și
strâmbătatea.
Avea cu siguranță și Iannis
taina lui, pe care a dus-o cu el in mormânt, căci s-a prăpădit de
meningită inainte să facă opt ani, ca și cum ar fi venit pe lume
doar pentru a se ascunde cu mine in lădoiul din magazie și pentru a
strecura in mădularele mele dulceața desfrâului. Avea obraji ca
petala de trandafir și genele aurii ca ale tale, Nemțoaico. Mi se
intâmplă să-l văd câteodată in vis, cu brațele lui grăsulii
acoperite de vânătăi făcute de ciupiturile mele și degeaba incerc
să ghicesc in privirile lui vreun semn de mustrare. Cred că era un
suflet curat, așa cum și tu ești un suflet curat, fiule. Și am
auzit că, inainte să moară, mi-a murmurat de zeci de ori numele, cu
buzele sale spuzite de fierbințeală.
Iannis avea fire de floare
sau fluture, așa cum alți oameni au fire de fiare
sălbatice.
In lada din magazie păstra
ascunsă o cutiuță in care adunase o cruciuliță de argint, câțiva
bănuți de aramă, două sau trei scoici, un capac vechi de ceasornic,
mai multe pietricele strălucitoare. Acestea erau comorile lui, pe
care s-a indurat să mi le arate și mie, găsindu-mă vrednic să le
privesc, cu toate că eu am fost croit strâmb din născare. Și imi
amintesc cum iși lustruia in fiecare dimineață bănuții cu mâneca de
la cămașă, până când ii făcea să strălucească in soare ca
aurul.
După moartea lui Iannis n-am
mai pus niciodată piciorul in casa rudelor noastre de la oraș. Iar
pe pământ grecesc n-am mai pus piciorul de mai bine de treizeci de
ani. Habar n-am ce s-a ales din livada de măslini a părinților mei,
cărora nu le-am văzut niciodată mormintele. Am bătut Europa in lung
și in lat, am prădat și am omorât, am stat la temniță și la
balamuc. Invățătura pe care mi-a dat-o părintele Makarios m-a făcut
să pricep câte ceva din rostul lucrurilor și știu că nu trebuie să
mă căiesc pentru păcate mele.
Buni sau răi, suntem cu
toții fiii lui Dumnezeu.

Va urma