ROMAN SERIAL/ Viața lui Kostas Venetis (II). Invăț să bat toaca

Kostas mai sorbi o inghițitură de vin, rămase o vreme pe gânduri, cu bărbia coborâtă in piept, apoi incepu din nou să istorisească: Nu departe de satul nostru se ridica o mănăstire de frați care purta hramul Sfintei Treimi. Clădită pe un pinten pietros de colină, mănăstirea era o clădire posomorâtă, mai mult o ingrămădeală de hardughii, in mijlocul căreia rotunjea cupola linsă de ploi a bisericii. O biserică veche de câteva sute de ani, cu picturile afumate și jupuite, in care până și in toiul verii era frig ca-ntr-o ghețărie. Aici veneam la liturghie in zilele de sărbătoare și tot aici mă impărtășeam de patru ori pe an, după rânduielile bisericii mele. In ajunul zilei de mers la biserică eram imbăiat, curățat de lindeni și primenit cu rufe curate. Dimineața imi puneam hainele de sărbătoare, aduse de tata de la oraș, care ii făceau pe băieții vecinilor să se uite cu pizmă la mine și care răspândeau o mireasmă plăcută de levănțică. Trebuia să am mare grijă să nu le pătez cu ceară de lumânare sau să nu le agăț in cuiele ruginite care ieșeau din lemnăria hodorogită a stranelor. Tata se imbrăca și el de oraș, punându-și un surtuc arătos și un fes fercheș, care nu se potriveau deloc cu trăsăturile lui din topor și cu buzele sale groase și lăbărțate. El mergea la biserică duminică de duminică, poposind indelung după slujbă in chilia părintelui Makarios, care era duhovnicul minăstirii. Maică-mea in schimb dădea rar pe acolo, numai cu prilejul sărbătorilor mari, căci nu era câtuși de puțin evlavioasă, pricină pentru care cumetrele satului ii scoseseră vorbă că e in legătură cu necuratul, pe care il pupă in fiecare noapte de sâmbătă in părțile lui rușinoase, ca să-i dea putere de ademenire asupra bărbaților. Se mai spunea despre dânsa că-i meșteră in legatul bracinarului, care ii văduvește pe bărbați de vârtute, că se pricepe să ia laptele vacilor și al oilor și că, rostind anume descântece, iși poate aduce flăcăii la așternut călare pe cozi de mătură sau pe linguri de lemn. Habar n-am dacă maică-mea se pricepea cu adevărat la meșteșugul vrăjitoriei, dar de impăcat nu se impăca nici cu preoții, nici cu biserica și nu-i săruta niciodată părintelui Makarios nici mâna, nici epitrahilul. Tata se inroșea la față de rușine și de obidă ori de câte ori părintele venea la noi cu crucea sau cu icoana (căci satul nostru n-avea altă biserică decât biserica mănăstirii), iar mama, dacă nu apuca să se pitească in vreun cotlon, abia dacă-și făcea semnul crucii in grabă, prefăcându-se că nu vede mâna albă și uscățivă, ce-i fusese intinsă la sărutat. Și asta e cu atât mai ciudat, fiule, cu cât muierile de la mine din sat roiau ca muștele in jurul părintelui Makarios. Era părintele bărbat tânăr și in putere, cu pielea albă ca laptele și cu ochi de culoarea castanei. Avea un glas ca de cherubim, pe care de multe ori l-am auzit in biserica friguroasă a mănăstirii răsunând ca o trâmbiță, in timp ce din ochii părintelui scăpărau fulgere de mânie, căci iși păstorea turma cu mare asprime, chemând-o tot timpul la pocăință. ……………………………………………………………………………….. Pe vremea aceea nu pricepeam mare lucru din predicile părintelui Makarios, iar la biserică mă apuca mereu somnul. In timpul liturghiei tata stătea in genunchi și mă indemna și pe mine să fac la fel. Pardoseala de piatră a bisericii imi rodea genunchii, șira spinării mi se ințepenea, imi era tot mai greu să țin spatele drept, dar mă sileam, după puterile mele, să-l imit pe tata, nu din evlavie (căci pe atunci n-aveam credință nici cât negru sub unghie), ci din trufie. Luptam cu somnul din răsputeri și incercam să nu-mi dezlipesc ochii de la chipul sever al părintelui, care semăna cu fața subțiată de posturi a sfinților din icoanele noastre. Babele din sat mă credeau foarte cucernic, mă mângâiau pe creștetul capului, iar la sfârșitul slujbei imi burdușeau buzunarele cu mere zbârcite, covrigi tari ca piatra, stafide și roșcove. Primeam totdeauna și câteva păhăruțe din vinul molcuț, adus la biserică pentru sufletul morților. ………………………………………………………………………………… Intr-o zi părintele Makarios i-a poruncit unui frate bătrân și blajin, fratele Minas, să mă invețe să bat toaca mare de lemn, ale cărei ropote infundate cheamă lumea la slujbă in bisericile grecești. Fratele Minas s-a dovedit dascăl vrednic, iar eu am izbutit să-i prind destul de repede meșteșugul. Ba chiar am dobândit, in scurt timp, o indemânare neobișnuită, care i-a smuls un zimbet firav până și părintelui Makarios. Atunci m-a mângâiat pentru prima dată și mi-a dăruit un ciorchine de struguri. Mina descărnată a părintelui mirosea a busuioc, ca și degetele bondoace ale lui Iannis. Acum, ori de câte ori poposeam impreună cu tata in chilia lui plină de cărți prăfuite, părintele Makarios părea să mă privească cu ințeles pe sub sprâncenele lui frumos arcuite. N-a trecut mult și am ajuns să bat toaca mai bine decât fratele Minas. Babele bisericoase se uitau la mine ca la o minune. Ele ii spuneau tatălui meu că-s făcut pentru calea bisericii, iar tata incepuse să se fudulească cu mine, mi-a luat chiar și un surtuc nou, de catifea albastră, pe care aveam voie să-l port doar atunci când mergeam la biserică. Numai maică-mea se uita la mine chiorâș și spunea că, imbrăcat in fustă popească, o să arăt ca un diavol. Ajunsesem foarte mândru de mine, iar, când o bătrână sfrijită mi-a sărutat intr-un rând mâna in tinda bisericii, am văzut in asta un semn de la Dumnezeu. Am inceput să țin posturi aspre, doar cu pâine și apă. Nu mai ieșeam niciodată la joacă și il rugam adesea pe tata să-mi citească din Viețile Sfinților. ………………………………………………………………………………. Văzându-mi râvna, tata m-a invățat slovele alfavitului nostru grecesc. Iar după ce am pătruns taina cititului am devenit incă și mai trufaș, fiind incredințat in sinea mea că sunt un ales al lui Dumnezeu. Mă arătam rece și disprețuitor până și față de tata, care pe vremea aceea nu știa cum să-mi mai intre in voie: imi aducea de la oraș cărticele de rugăciuni și iconițe viu colorate, se silea să mai strunească nuielușa de salcie cu care maică-mea nu se sfia nici acum să mă altoiască și incepuse să mă poarte pe la daraverile sale negustorești, fudulindu-se că are un fecior cucernic ca un călugăr. Dar toată cucernicia mea era doar o spoială, Nemțoaico. Puțin mă sinchiseam de dragostea celorlalți, nu iubeam pe nimeni și nimeni nu mă iubea, poate doar tata ținea puțin la mine. Nu doream decât să fiu socotit o făptură neobișnuită, cu o menire mult mai inaltă decât a oamenilor de rând. Dacă până atunci nu-mi cunoscusem decât tăria pumnilor și a brațelor, de data aceasta simțeam in mine o putere lăuntrică, o putere pe care o citisem și pe fața severă a părintelui Makarios. Iar această putere mă ajuta să indur cu ușurință caznele la care mă supuneam de unul singur sau la care mă supuneau alții. Puteam trăi zile la rând doar cu o bucată de pâine și un pumn de măsline, fără să poftesc la mâncarea de frupt care clocotea in oalele maică-mii. Puteam să indur nuielușa de salcie fără să clipesc din ochi, fără să scot nici cel mai mic geamăt, lucru care o făcea pe maică-mea să turbeze de furie și să spună că-s indrăcit. Dobândisem, fiule, o stăpânire de sine neobișnuită la un copil, iar răutatea mea se călise și se subțiase. Umblam mereu cu ochii in pământ, furișându-mă incetișor pe lângă pereți, așa cum văzusem că umblă călugării, dar sufletul meu clocotea de trufie. ………………………………………………………………………………. Ceea ce m-a smuls pentru o vreme din cucerniciile mele drăcești a fost taina trupului femeiesc. Trebuie să știi, fiule, că eu, Kostas Venetis, n-am simțit totdeauna pentru partea muierească numai dezgust. Dumnezeu a vrut să nu mă pot impreuna niciodată cu o muiere și să trăiesc după legea bărbaților celor vechi din Sodoma. Chiar și atunci când mi s-a intâmplat să pătrund in gaura dinapoi a vreunei muieri tot sodomie se cheamă c-am săvârșit. Și, pe cât de nărăvaș m-am dovedit in dragostea cu bărbații, pe atât de neputincios m-am arătat cu femeile. Cu mult inainte să aflu cum anume se săvârșește impreunarea dintre bărbat și femeie, am băgat de seamă că la vederea anumitor părți ale trupului de muiere mădularul meu micuț se umflă și se intărește și că lucrul ăsta imi face foarte multă plăcere. Am inceput să trag cu coada ochiului pe sub fustele maică-mii, infiorându-mă la vederea picioarelor ei albe și groase care semănau cu aluatul de cozonac. Când zăcea, toropită de ouzo, pe crivatul din dormitor, poalele i se ridicau până sus și odată am indrăznit chiar să-i ating piciorul mult dezgolit deasupra genunchiului. Visele mele erau doldora de picioare albe și groase, de care imi lipeam palmele, le cercetam cu buzele și cu limba, le sugeam și le mușcam ca un câine turbat. Aceste vise nu m-au părăsit nici după ce am inceput să-mi căznesc trupul prin post. Mă rușinam de această slăbiciune, căci aflasem din predicile părintelui Makarios că femeia e o făptură bicisnică și vrednică de dispreț. Dar in carnea meu ispita se strecurase adânc, iar chipul ademenitor al goliciunii imi apărea adesea in minte, făcându-mă să-mi simt mădularul ca pe un cui inroșit. La biserică, in timpul slujbelor, ochii mei incepuseră să tragă spre strana femeilor, pândind ridicarea intâmplătoare a unei catrințe, care lăsa slobodă, ca intr-o străfulgerare, o gleznă sau o jumătate de pulpă. Și acolo, in strana femeilor, s-a intâmplat s-o descopăr, intr-o dimineață, pe Kiva. Kiva (așa o chema și pe maică-mea) era o fată de vreo treisprezece ani, care ingrijea de oile lui Kir Apostolis (un chiabur gras ca o mangaliță și grozav de zgârcit, care mai imi era și naș pe deasupra). Pe sub rochia neagră și aspră, ca de călugăriță, i se puteau ghici țâțele tari și șoldurile puternice. Crescuse inaltă, mai inaltă decât celelalte fete de seama ei, și iși purta capul cu semeție, ca o făptură menită să poruncească. Obrajii ei, ca și cei ai lui Iannis, aveau culoarea petalei de trandafir. Privirile mele o mistuiau lacom, incercând să se furișeze sub hainele ei de biserică. Ii văzui in inchipuire pulpele tari și rotunde, iar mădularul meu incepu să se zbată și să se intărească.

Va urma