Roman Vlad/ de Violeta P. Popescu

 „Mă simt pătruns de muzică de când m-am născut. Primele mele amintiri muzicale le am din fragedă copilărie, când trăiam la Vășcăuți cu părinții într-o casă mare la țară, care era proprietatea bunicilor din partea mamei. Vășcăuți sau Waschkoutz în germană, era un mic centru aflat la circa 40 de kilometri de Cernăuți, vechea capitală a ducatului Bucovinei, unde m-am născut în 29 decembrie 1919. În casă la noi se asculta multă muzică; tatăl meu era magistrat și iubea foartemult muzica lirică italiană, mai ales Aida. Aveam un pian, un gramofon și foarte multe discuri.“

(…) emoționate amintiri cu care maestrul Roman Vlad începe a-și depăna amintirile și memoriile într-un volum autobiografic intitluat sugestiv „Vivere la musica“, apărut la editura Einaudi. „Capul funcționează bine, caroseria mai puțin, deși continui să scriu muzică în fiecare zi“ – mărturisește în paginile cărții maestrul Roman Vlad, încă prezent și activ din punct de vedere muzical

Cu puțin înainte de a se stinge din viață, la 22 septembrie a.c., celebrul compozitor Roman Vlad, în vârstă de 92 de ani, de origine română și cetățenie italiană, dobândită din 1951, își povestea viața extraordinară în volumul Vivere la musica, apărut în 2012 la editura Einaudi. Com­po­­zitor prolific și versatil, pianist și muzicolog, om de profundă și vastă cultură, Roman Vlad oferă publicului cititor amintiri ale existenței sale care îmbrățișează aproape un secol: întâlnirile sale cu Alfredo Casella, Igor Stravinski, Riccardo Muti. Copilăria nostalgică din România, studiile din Roma fascistă, întâlnirile cu muzicieni de marcă, marile succese din întreaga lume, sunt povestite de maestrul Roman Vlad cu înțelepciune, realism și pe alocuri chiar cu umor sau ironie, așa cum au fost anumite situații pe care le-a trăit și pe care le redă cititorilor.

În cele peste 200 de pagini ale cărții, împărțită în trei părți, legate fiecare de câte o perioadă importantă a vieții și carierei sale, maestrul Roman Vlad evocă și poves­tește nu doar momente semnificative ale spectaculoasei sale evoluții muzicale în Italia, ci și amintiri legate de foarte mulți colaboratori, prieteni ai lumii muzicale, persoane care i-au fost aproape în proiectele sale muzicale, locuri și instituții muzicale italiene și nu numai, unde și-a pus amprenta cu pasiune, profesionalism și dăruire. Transpare pe parcursul volumului emoția fiecărui mare concert și proiect muzical la care și-a adus contribuția, detalii importante care au făcut de neuitat prezența sa muzicală oriunde a cântat cu dăruire și dragoste, cuvinte leit-motiv ale longevivei sale cariere.

Fascinat mereu de sunetele muzicale, a început să studieze pianul înainte de a învăța să citească și să scrie. Tatăl său asculta multă muzică, în special lirica italiană, iar mama sa cânta la pian și îl învățase să joace tenis și să călărească. A compus prima lucrare la vârsta de 4 ani, iar de atunci și până azi muzica nu l-a abandonat niciodată, nici măcar în somn, mărturisind că îi apare Bach chiar și în vise.

La Cernăuți, Roman Vlad și-a făcut studiile liceale până in 1937, iar apoi pleacă în Italia la Roma pentru studii. Cu o bursă dedicată însă studiului ingineriei navale, ajunge aici cu intenția de a studia muzica la Academia Santa Cecilia.

1938. „Într-adevar sunt la Roma..”

„Plecai spre Italia, aveam în buzunar foarte puțini bani și pașaportul românesc. După o călătorie de trei zile sosii la Roma într-o dimineață ploioasă: era 15 noiembrie 1938. (…) Mă îndreptai să descopăr orașul așa la întâmplare, străbătând via Cavour și via Panisperna, apoi via dei Serpenti și așa dintr-o dată… văzui Colosseum și îmi spusei: Iată, într-adevăr sunt la Roma“. Întrebat de ce a ales Italia, Roman Vlad, spontan, răspunde: „Italia a fost și a rămas pentru mine țara culturii. Am călătorit foarte mult pentru că vorbesc multe limbi străine și nici o altă națiune nu are o asemenea substanță artistică.“

La Academia Națională Santa Cecilia

Își termină studiile universitare la Academia Națională „Santa Cecilia“ la secțiile: compoziție, muzicologie și pian. Profesorul cu care a lucrat cel mai mult a fost Alfredo Casella, marele muzician italian, de care avea cunoștințe încă de când acesta avea turnee în fosta URSS și se oprea adesea în concerte și la Cernăuți. Întâl­nirea cu Alfredo Casella are loc în ziua examenului pentru obținerea unui loc la cursurile de perfecționare în cadrul Academiei, moment crucial care a schimbat radical cursul vieții sale și care este relatat în carte. Aflat pe holul sălii de așteptare cu brațele pline de partituri, Alfredo Casella fără să-l cunoască se opri și-l întrebă:

„De unde vii? Vin din România – răspunsei – și aș vrea să susțin examen de admitere la cursul de pian. Din România deci, din patria marelui meu prieten și binefăcător George Enescu“.

Calitățile muzicale deosebite ale tânărului Roman Vlad au impresionat comisia muzicală, care i-a oferit un loc în afara celor 12 anunțate, locuri deja ocupate.

Era în 1941 când l-a cunoscut pe Dinu Lipatti venit în turneu la Roma împreună cu orchestra Filarmonică din București. La despărțire Lipatti s-a oferit să-i ducă partitura simfoniei pe care Roman abia o terminase la concursul anual de creație George Enescu, concurs la care a primit marele premiu. Banii care reprezentau premiul i-au fost transferați prin Vatican.

Momentul tragic al ocupatiei sovietice

În amintirile sale, Roman Vlad evocă și momentul ocupației sovietice din 1941 în Bucovina și Basarabia, eveniment dramatic pe care îl trăiește aflat fiind în vacanța de studii: „În iunie 1941, abia întors de la Roma, am auzit la Radio Sofia că rușii fără să dea nici un preaviz au început ocupația Bucovinei și Basarabiei. Am înțeles imediat cât de gravă era situația: familia mamei mele avea importante proprietăți, tatăl meu era magistrat deci eram în pericol de a fi deportați. Am decis să plecăm imediat și să salvăm pe cât posibil bunurile și valorile care le aveam în casă. Armata românească aflată în retragere în acea noapte trecând pe acolo a luat totul cu ea: cai, căruțe, alimente. Am fugit și noi imediat la lumina zilei, reușind să găsesc un cal și o căruță i-am urcat pe părinții mei, sora mea, bunica dinspre mamă, și înaite să abandonez casa intrai pentru ultima oară și cântai „Preludiu“ de Chopin“ (…).

După 17 ani…

„Nu critica, ci doar dragostea poate face dreptate unei opere de artă“

Abia după 17 ani, cu prilejul unui Festival Muzical la Varșovia, maestrul Roman Vlad reușește să-și reîntâlnească doar mama, prezentându-i acesteia pe soția sa, Licia, dar și pe primul nepot Alessio, în vârstă de trei ani.

Începând din 1942, a realizat mai multe concerte ca pianist și activități pedagogice. Acestor activități li s-a adăugat cea de compozitor de muzică simfonică, cameră și de film. În 1951 a dobândit cetățenia italiană, ceea ce i-a permis să călă­torească în mai multe țări europene și în America în calitate de muzician. După al doilea război mondial, așa cum amintește în volumul autobiografic, Roman Vlad, își continuă activitatea de pianist concertist și compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciați muzicologi, susținând conferințe și cursuri de muzicologie în toată Europa, în SUA și în Japonia, iar între 1954-1955 a susținut cursuri de muzicologie la

„Summer School of Music“, în Dartington Hall.

S-a impus prin talent și profesionalism în viața culturală a Italiei și în cea inter­națională. La 36 de ani a fost numit Director al Filarmonicii din Roma, funcție deținută în anii 1955-58 și 1966-1969. Au rămas celebre creațiile sale muzicale pentru filmele: Frumusețea Diavolului (la care a colaborat cu Rene Clair) și Romeo si Julieta.

Sunt anii în care Roman Vlad începe o colaborare prolifică și cu Televiziunea și Radioul italian, unde realizează importante cicluri de conferințe despre muzica contemporană, muzica de vals, importanța muzicii populare și a folclorului. „Nu am vrut  – mărturisește Roman Vlad – să fiu considerat un critic muzical sau un muzicolog, am încercat să vorbesc mereu doar de ceea ce îmi place, de ceea ce iubesc – gândindu-mă ca și Rainer Maria Rilke: „Nu critica, ci doar dragostea poate face dreptate unei opere de artă“. Citind, cântând, ascultând marile capodopere muzicale din orice timp, care m-au emoționat, am simțit mereu dorința spontană și intensă de a transmite și la alții, de a explica muzica și mecanismele sale, structura sa internă (…) ilustram publicu-

lui substanța muzicii, folosind termeni tehnici care poate erau necunoscuți marelui public, făcându-l să asculte elementele constitutive pe tastiera pianului pentru a depăși această dificultate“.

Scurtă carte de vizita muzicală

 După 1955 a fost co-director al Secției Muzicale a Institutului „Enciclopedica“ și a colaborat cu Canalul al III-lea al Radiodifuziunii Italiene.

Începând din anul 1964 a fost director al Festivalului Internațional anual Maggio Fiorentina, iar între anii 1968-1972 a fost director la Teatrul Comunal din Florența.

Gloria sa a continuat, fiind numit Președinte al Societăților de Concerte din Aquilana, Ravena și Ravello. După 1973, până în l992, a fost director al Teatrului de Operă din Roma și apoi la celebrul Teatru Scala din Milano. În 1980 a fost ales Președinte al Confederației Inter­naționale de autori și compozitori, funcție deținută între anii 1980-1982 și 1990-1994.

În ciuda acestor responsabilități majore, nu a încetat niciodată să compună mu­zică. „De la începutul profesiei și carierei mele muzicale – se confesează autorul – nu m-am întrebat ce ar fi mai ușor și convenabil ca să obțin repede succesul“.

Începând cu anul 1967 a fost co-director al Nuova Rivista Musicale Italiana, între anii 1973-1989 a fost director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino.Între anii 1980-1982 și 1990-1994 a fost Președintele CISAC (Confederation Internationale des Auteurs et Compositeurs), iar din 1987 până în 1993 a fost Președinte al SIAE (Societa Italiana degli Autori ed Editori).

A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 fiind răsplătit cu premiul „Nastro d’Argento“ pentru partiturile sale cinematografice, printre care se numără „Frumusețea diavolului“, de René Clair (1949), „Ultimele zile ale Pompeiului“ și „Destine de femei“, ale lui Marcello Pagliero (1951, respectiv 1953), „Julieta și Romeo“ de Renato Castellani (1953), „Kean“ de Vittorio Gassman (1956), „O viață“ de Alexandre Astruc (1958), „Viața lui Leonardo da Vinci“ de Renato Castellani (1971),„Tânărul Toscanini“ de Zeffirelli (1988), „Verdi“ de Renato Castellani (1982).

La București și Iași i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Pe parcursul lungii sale cariere a primit numeroase recunoașteri oficiale printre care: Doctor Honoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al Koninlijke Academie voor Wetenschappen, Letteren en SchoneKunsten din Belgia, Commandeur des Art et des Lettres al Academie des Arts et des Lettres în Franța. Cât privește preferințele muzicale: Stravinski și Schönberg, Verdi și Wagner sunt cei pe care îi numește titanii muzicii. Riccardo Muti, Giuseppe Sinopoli, Leonard Bernstein sunt cei trei dirijori față de care are o mare afecțiune.

Talentul său muzical s-a transmis și unuia dintre cei doi fii, Alessio: compozitor și dirijor, directorul artistic, din 2010, al Teatrului de Operă din Roma.