Români despre mituri

Recent, revista “Business Magazin” a lansat o anchetă cu tema “Mituri despre români”, în cadrul căreia un subcapitol a fost intitulat “Românul s-a născut poet”. Reproducem, integral, răspunsurile la cele cinci întrebări formulate de colega noastră Iuliana Roibu: 1. Din punctul dumneavoastră de vedere, au românii talent pentru a scrie sau nu? 2. Sunt romanii mai talentați in a scrie poezie decât alte popoare? De ce? 3. Ce scriitori români s-au evidențiat în afara țării? Care credeți că sunt cei mai reprezentativi pentru România? 4. Care sunt cei mai traduși scriitori români? 5. Dincolo de Herta Muller, ce alți scriitori români au mai fost propuși pentru Premiul Nobel? Ce alte premii importante au mai luat scriitorii români?
Pe filiera Ziarului de Duminică, s-au primit răspunsuri de la cinci scriitori dintre cei șapte cărora ZD le-a solicitat răspunsuri. În ordine alfabetică, aceștia sunt:

Linda Maria Baros
“Da, românul s-a născut poet”

1. Expresia stereotipică «românul s-a născut poet» este o calchiere a sintagmei consacrate în întreaga lume «grecul s-a născut poet» (ceea ce este și normal: scrie poezie de câteva mii de ani!). Nu știu dacă și spaniolul/italianul/englezul s-a născut poet… Noi, da.
În orice caz, liniile de forță ale creației poetice sugerează faptul că generalizările de acest tip sunt rareori fertile. Talentul este sau nu inerent individului, niciodată colectivității.

2. Da, românii sunt mai talentați. Acum câțiva ani, cineva spunea că Ilie Năstase a fost talentat. Nadia, Hagi au fost talentați. Toată omenirea știe asta. Deci noi toți suntem talentați. La fel și în poezie.

3. Da, abia acum – de vreme ce întrebarea a depășit sfera îngustă a poeziei – putem spune că scriitorii români s-au « evidențiat » în afara țării. Cei mai reprezentativi sunt cei care au trăit în străinătate: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Panait Istrati etc. și, mai aproape de noi, Herta Müler, Norman Manea. Îi cunoaște toată lumea. La noi nu se studiază.

4. Cum vorbeam despre poeți, să începem cu prozatorii. Cel mai tradus autor este Zaharia Stancu, ca președinte al Uniunii Scriitorilor din România ce era (zic bine 42 de țări?). Urmează, cu poezie, Marin Sorescu. Pe locul trei: Mihai Eminescu. Apoi: Ana Blandiana și, la o oarece distanță, proză din nou, Norman Manea și Mircea Cărtărescu. Poezia?… Nichita Stănescu a fost tradus în Franța, de exemplu, după douăzeci de ani de la moarte. Tot eu i-am tradus în franceză pe Ioan Es. Pop – cartea tocmai i-a apărut, și pe Angela Marinescu – volumul ei este în curs de apariție. Anul viitor, sper să apară poeții tineri de la noi și apoi diferite antologii individuale sau colective. Ați auzit de ceva volume de poezie traduse în engleză, germană, spaniolă? Sunt atât de rare…

5. Herta Müller este o mare scriitoare. Până la Nobel, ca să fii cunoscut, trebuie să fii premiat. Contează însă, în primul rând, premiile din afara țării. În domeniul prozei, n-au fost niciodată premii mari, cu excepția lui Norman Manea, Premiul Médicis (Franța, 2006) și a unui Goncourt 1960, care, până la urmă, nu a mai fost decernat – Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil. (Nota bene: cei trei scriitori de mai sus trăiau în străinătate la momentul premierii.) În rest, tăcere. La poezie, unul dintre premiile mari – care conta măcar în zona balcanică – a fost obținut acum aproape 30 de ani de Nichita în cadrul Festivalului Internațional de la Struga. Cum spuneam însă, cine i-a tradus în franceză, engleză, spaniolă etc. pe poeții din generațiile ’70, ’80, ’90 sau 2000?… Cine i-a făcut cunoscuți în lumea largă? Aproape nimeni. Așadar, românul s-a născut poet.

Alex Goldiș
“Nobelul nu e o garanție absolută a valorii”

1-2. Aici nu pot să nu-mi amintesc că un cronicar străin al filmului “Moartea domnului Lăzărescu” cataloga opera lui Cristi Puiu drept poetică, suprarealistă, neștiind că întâmplările de acolo copiau date concrete din realitatea românească. Nu cred, așadar, atât că românul e poet, cât că mediul, societatea românească în sine poate deveni, prin absurdul cotidian, cât se poate de poetică (a se citi: “exploatabilă artistic”). Și asta nu-i o glumă, ci o șansă pe care, cel puțin în ultima vreme, filmologii au valorizat-o mai inteligent decât scriitorii.

3. E cam greu termenul de “reprezentativitate” aici, întrucât el trimite la un așa-zis caracter național. Or, literatura de calitate depășește de cele mai multe ori trăsăturile etnice sau locale. Dacă ar fi să intru, totuși, în jocul dvs., cei mai reprezentativi scriitori din ultimii 20 de ani sunt Radu Aldulescu și Petru Cimpoeșu: unul, pentru că reconstituie, cu cruzime, toată mizeria tranziției românești, celălalt, pentru că o tratează, invers, cu mult umor și fantezie. Sunt fețe diferite, fascinante, ale României de azi, surprinse excelent în romanele celor doi.

4. Dacă nu contabilizăm scriitori din exil precum Norman Manea sau Herta Müller, probabil că cei mai traduși prozatori români (poezia nu prea are cotă nici la noi, nici aiurea) sunt Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu sau mai tinerii Dan Lungu și Filip Florian. Nu se poate stabili, însă, o rețetă a succesului, căci dacă Adameșteanu sau Lungu scriu o proză cu coloratură socială (temele Estului sunt frecvente în cărțile lor), Cărtărescu sau Florian sunt niște “esteți” absoluți.

5. De la Liviu Rebreanu sau Lucian Blaga, până la Mircea Ivănescu sau Mircea Cărtărescu, toți au fost considerați, pe bună dreptate, nobelizabili. Nu știu, însă, dacă Nobelul e o garanție absolută a valorii, de vreme ce criteriile social-politice le ocultează adesea pe cele valorice. Dacă stăm să punem în balanță pe cei care n-au luat premiul Nobel (maeștri precum Proust, Joyce, Kafka, V. Woolf, L-F. Céline, Musil, Borges sau Cortazar) cu cei care l-au luat, vom descoperi că importanta distincție nu garantează deloc intrarea în canonul literaturii. Ba, răuvoitorii ar zică că dimpotrivă.

Antonio Patraș
“Expresia inadaptării noastre la ritmul istoriei…”

1, 2, 3, 4, 5. Odinioară motiv de mândrie națională, predispoziția înnăscută pentru poezie pare să fi devenit, în timp, expresia inadaptării noastre la ritmul trepidant al istoriei și la spiritul mercantil al capitalismului. Dar pentru toate neajunsurile iscate de imensul decalaj față de lumea civilizată nu poezia, săraca, e de vină, cum strigă pe toate drumurile acei pamfletari cu limbă spurcată și minte puțină, care înjură mereu Miorița. Și fiindcă veni vorba: oare răul românesc nu-i de găsit în chiar devalorizarea memorabilelor cuvinte prin care Alecsandri voia să semnaleze Occidentului valoarea poeziei noastre populare și a spiritualității autohtone? Să fie poezia unicul inconvenient al faptului de a te fi născut român? Greu de crezut asemenea, reconfortantă, ipoteză.

Alex Ștefănescu
“În România încă există un cult pentru poezie”

1. Au câteva dintre componentele talentului: dorința de a comunica, imaginație, nevoia de a sărbători-consacra ceea ce li se întâmplă. Le lipsește însă anvergura (nu s-a scris, ce exemplu, o carte zguduitoare despre tragica experiență a comunismului). Și mai rău este însă faptul că în momentul de față s-a ajuns la o degradare fără precedent a limbii române folosite în viața de fiecare zi, în mass-media și chiar în literatură. Nu se pot crea opere literare valoroase dintr-un material lingvistic precar.
2. Nu sunt. Dar au avut o poezie folclorică mai bogată decât a altor popoare și, fapt surprinzător, în prezent, când poezia nu mai contează aproape nicăieri în lume, în România există încă un cult pentru poezie.
3. Cei care au și trăit în afara țării: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Matei Vișniec, Petru Popescu. Reprezentativ, mai valoros decât toți scriitorii români, din toate timpurile, la un loc este Mihai Eminescu. Pe o carte de vizită a literaturii române i-aș mai trece pe Lucian Blaga, G. Călinescu, Petru Dumitriu, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu.
4. I.L.Caragiale, Mircea Eliade (care și-a scris textele literare, cum se știe, în română), Marin Sorescu, Ana Blandiana.
5. Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu (îi menționez doar pe cei care au avut șanse reale). În ceea ce privește alte premii, rememorez doar cazul lui Vintilă Horia, care rezumă destinul scriitorilor români. În 1960, romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil), scris în franceză, a obținut, în competiție cu trei sute de alte romane, faimosul Premiu Goncourt. Dar ceea ce putea fi, pentru scriitorul român, un triumf s-a transformat într-un dezastru. Țara sa de origine l-a renegat și, în loc să-i sărbătorească succesul, i l-a compromis. Un dosar confecționat de Securitate și adus la Paris de Mihail Ralea a declanșat o furibundă campanie de presă împotriva proaspătului laureat al Premiului Goncourt, acuzat (în mod nejustificat) de fascism, nazism, legionarism și antisemitism. Premiul n-a mai putut fi anulat, dar nu i s-a mai decernat, scriitorul însuși declarând că, fiind cu desăvârșire nevinovat, renunță totuși la premiu, “din dragoste pentru Franța și din respect pentru Academia Goncourt”.

Matei Vișniec
“Dictatura a creat poeți”

1. Au, fără nici o îndoială. Perioada comunistă a fost una în care s-a scris multă poezie, pentru că metafora era o formă de rezistență. Dictatura a creat deci poeți.
2. Nu, nu cred că sunt mai talentati, dar cred că sunt la fel de talentați ca alte popoare care și-au creat o literatură scrisă destul de târziu și care au avut nevoie de apariția unui mare poet pentru a-și fixa limba literară.
3. În primul rând scriitorii romani care au trecut la o altă limbă, deci care au devenit francofoni, precum Panait Istrati, Cioran sau Ionescu. Virgil Gheorghiu, care nu este prea admirat în România, continuă să fie reeditat în Franța. Mircea Eliade, cu proza sa scrisă în românește, este și el prezent în librării. Greu de spus însă dacă vreunul dintre acești scriitori “reprezintă” România așa cum Kundera “reprezintă” Cehia sau Kadare “reprezintă” Albania.
4. Cărțile lui Norman Manea sunt foarte bine difuzate în Franța. Când găsești, de exemplu, “Întoarcerea huliganului” în franceză într-un aeroport parizian sau într-o mare gară, atunci înseamnă ca se întâmplă ceva în jurul acestui autor, că mașina editorială și mediatică s-a pus în mișcare în favoarea sa. În marile librării pariziene (gen FNAC), la secția “Pays de l’Est”, pot fi găsite unele dintre romanele lui Mircea Cărtărescu, Dan Lungu sau Gabriela Adameșteanu. Dar și Camil Petrescu sau Dumitru Tepeneag. Virgil Tănase este foarte vizibil în ultimul timp, dar el scrie în franceză.
5. Am întâlnit, de mai multe ori, în presa literară franceză, aluzii la faptul ca Norman Manea ar merita Premiul Nobel și, la un moment dat, chiar si una care era legată de Mircea Cărtărescu. Aceste fraze nu sunt “inocente”, ele se scriu pentru că în spate există un lobby… În Franța există cam 1.500 de premii literare, dintre care doar 20 sunt cu adevărat importante. A spune deci că ai luat un premiu nu înseamnă mare lucru, când până si Căile Ferate Franceze oferă o distincție literară.