România, ca un infarct/ de Daniel Nicolescu

O poveste incredibilă, dar cât se poate de adevărată (relatată într-un veritabil excurs arheologic, în volumul Paris est un leurre, de Xavier Boissel, editura Inculte, 2012) spune că, în 1917, generalii din Marele Stat major al armatei franceze, sătui să tot vadă capitala bombardată de nemți, s-au hotărât să construiască un fals Paris. Era o idee trăsnită, născută într-o vreme în care ideile trăsnite proliferau și care, tocmai de aceea, privită în contextul epocii, prin lupa pluridisciplinară a lui Boissel, nici nu mai pare prea extravagantă.

Pe scurt, înalții ofițeri francezi au decis să ridice niște simulacre din lemn acoperit cu pânză, pe care să le plaseze în diverse locuri din Ile-de France și, în aceleași locuri virane care urmau să le găzduiască, să fie risipite lumini care să mimeze marile bulevarde, piețele, uzinele, trenurile în mișcare. În localitatea Maisons-Lafitte, aflată la câteva zeci de kilometri în nord- vestul Parisului, a fost prevăzută ridicarea unei instalații care să sugereze faimosul Champ-de-Mars (cel la capătul căruia se află Turnul Eiffel), piața Trocadéro și bulevardul Champs Elysées, Opera Garnier sau Gara Austerlitz. Fake-uri costisitoare și care solicitau o mare abilitate tehnică, o gândire limpede și soluții subtile: de pildă, toate sistemele de iluminare, ca să nu fie suspecte, trebuiau să exprime propria disimulare. Să nu fie, adică, prea de tot vizibile, și să sugereze, prin urmare, doar camuflajul. Se cuvenea ca toate acestea să atragă atenția bombardierelor germane, care aveau să-și deverseze armele mortale în niște junk-spaces, fără să provoace daune reale.

Războiul avea însă să se încheie, iar luminoasa idee a butaforiei de campanie avea să rămână, pentru totdeauna, o piesă bizară din marele cabinet de curiozități al conflagrațiilor de secol XX.

O altă ciudățenie: Boissel povestește că, în peregrinările sale de azi prin locurile care urmau să adăpostească Orașul Lumină (Camuflată), Parisul simulat, a descoperit terenuri virane, păduri pipernicite, maidane insalubre unde tinerii mileniului III se împușcă, jucându-se de-a războiul, în interminabile partide de paint-ball. Spoiala care, în română, este sinonimă cu falsul, s-a mutat din aria arsenalului de război în aceea a războiului ca loisir, devenind împroșcare cu vopsea.

Mă gândeam, citind toate acestea, la o aplicație zurlie a ideii franceze la spațiul nostru. Aș construi o Românie de carton, o uriașă năzărire din materiale ieftine, care să atragă toate bombele lumii și armele de distrugere în masă ale politicienilor noștri, toate edictele externe, toate cisternele cu venin revăsate prin mass-media, toate vituperările și exaltările iraționale ale decidenților noștri. Aș construi un Mic Paris la oha, un Ateneu factice, un pseudo Palat Regal, o pastișă a Căii Victoriei și, mai ales, o imensă inimă colectivă de mucava, care să atragă tirul letal al tuturor instrumentelor care ne-au bombardat în ultima vreme. Asta înainte ca inima simbolică, dar reală, a populației noastre să fie devastată de un infarct de proporții.