Romania cu veninuri

Cristian Tudor Popescu, cel mai fioros editorialist al momentului, prozatorul cu pigment célinian, cu ochii la Bradbury, retorica inspre Curtea Martiala si sufletul la Stanislaw Lem (via Tarkovski) si-a strans din nou in volum editorialele*, cu toate ca se declara total indiferent la ideea de posteritate si pledeaza pentru suprematia efemerului in gazetarie, pentru omologia ziarist/actor, pentru unicitatea emotiei si reprezentatiei, pentru irepetabilul reactiei s.a.m.d.

Acest al saselea titlu editat la Polirom (dupa Copiii fiarei, Vremea Manzului Sec, Timp mort, Omohom, Romania abtibild, toate intre 1998 si 2000) va sa zica “sfarsitul taranismului”, cazul Adrian Costea (“un personaj literar demn de escrocii lui Lesage, Mark Twain, Caragiale, Mazilu”), fundatura electorala a Romaniei in anul 2000 (“fie ca vom vota urechile, fie zambetul, fie ciocul, votam de fapt aceeasi ectoplasma rosu-albastruie care stapaneste Romania nu de zece ani, ci de o jumatate de veac”), revelatia unui Eminescu deghizat in Rica Venturiano, asa cum se desprinde ea din corespondenta inedita cu Veronica Micle, publicata anul trecut la Polirom, apoi “telefonul rosu de la Cotroceni” (“regimul Iliescu o fi vrut, n-o fi vrut telefon rosu cu Moscova, cert este ca n-a ridicat receptorul ca sa rosteasca raspicat catre intreaga Romanie: capitalism, concurenta, rentabilitate. In schimb a folosit din greu tot felul de telefoane ca sa negocieze spagi la nivel inalt”), agresivitatea urata si paguboasa a lui Gheorghe Hagi, scandaloasa travestire in culpa colectiva occidentala a lipsei de profesionalism individual, in cazul Oana, doctorul Andreei Raducanu, problema cainilor vagabonzi (“pana la prindere si suprimare, curatarea Bucurestiului ar fi o masura cu adevarat eficienta pentru a incetini inmultirea maidanezilor. Altfel, cainii, gunoaiele, sobolanii, cersetorii, oamenii din canale alcatuiesc un lant al mizeriei care poate sugruma orasul”), basca Puzdrea si Mitica Dragomir, Grecea si C.V. Tudor (“o mixtura de Robocop, manual de istorie, Bingo, baiat de cartier, telenovela”), homosexualitatea, mafiotlacul din fotbal, “cotarceala generala”, “ineficienta si putreziciunea politicului”, Romania “regulata” de toate partidele, “fara nici o discriminare”, si verdicte de infarct precum acesta: “De 10 ani incoace, coiotii acum cu blana sura se travestesc in fesenisti, taranisti, pedeseristi, liberali, pedisti, peremisti, aperisti etc., toate masti de plastic sub care se ghiceste acelasi bot cu coltii ranjiti”.

Desavarsit stilist al morbidului iarmaroc politic, al putreziciunii morale si retoricii umorale, Cristian Tudor Popescu descinde deopotriva din presa stangii furibunde de tip C.A. Rosetti, strabunul gazetariei noastre, si din imprecatiile pamfletare sulfuroase ale interbelicului.

Il vezi foarte bine in postura acelui orator mesianic (odata urcat la tribuna si exclamand “Fratiloooor”) care inflacara fiinta adolescentului Caragiale, insa poseda din plin acea raceala sadica, acea retorica apocaliptica, acea ghilotina persuasiva a formulei definitive prin care, indiferent ce si incotro ataca (dreapta, stanga, sus, jos), justitiarul face un capat de lume din te miri ce detaliu si conchide ultimativ tocmai in domenii unde absolut nu-i decat… relativul.

Tot mai multe primejdii pandesc scrisul si persoana lui C.T. Popescu. Intai, excesul de vulgaritate, “sexualizarea” progresiva a limbajului.

Tot mai exasperat de realitate si in dorinta de a lovi scriptural cat mai tare, pagina se incarca de epitete crancene, “adecvandu-se” in chip neplacut la ceea ce condamna.

Apoi, incalcarea tot mai frecventa a liniei ce separa acidul pamfletar de jignirea grobiana (de ex. il poti taxa pe Ion Diaconescu de incapacitate, nu vad de ce sa-l taxezi drept “troglodit politic”).

In fine, cum am mai scris – riscul ca puseurile antioccidentale, adeseori legitimate de realitate, sa-i fie citite ca “agenda” filorusa, iar umoralitatea sa-i fie abil speculata de cutare sfetnic, in directii cu totul contrare vointei initiale.

In rest, cum stim, cel mai bun antidot la veninurile zilei se prepara tot pe baza de veninuri. Din pacate.

*) Cristian Tudor Popescu, Un cadavru umplut cu ziare. Scrieri, Editura Polirom, 166 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar