România, o ecuație cu o singură soluție - dezvoltarea

Sunt profund îngrijorat de starea economiei și de viitorul României. Economia, dezvoltarea infrastructurii, sistemul de sănătate, educația și competitivitatea sunt mult mai importante acum decât bătăliile politice. E suficient să te uiți în jur ca să observi că plasele de siguranță externe au dispărut pentru România. Nu mai există, nici din partea partenerilor noștri din UE și NATO, nici din partea piețelor internaționale, prea multă răbdare cu o țară care încă nu își găsește drumul, care navighează când din inerție, când în direcții greșite. Curând vom vedea rezultatele devastatoare ale crizei Euro. Trebuie să ne pregătim pentru provocări și mai mari decât cele cu care ne-am confruntat în 2009 și 2010. Următoarea fază a acestei crize bate la ușă, dar nimeni nu pare să vadă asta.

La marginea Uniunii Europene și la marginea zonei Euro, România adună sârguincios toate datele pentru a fi victima privilegiată a dublei periferii, veriga slabă într-un lanț care singularizează sudul Europei drept bomba cu ceas a Occidentului. Cu Spania și Italia (țări în care trăiesc cele două milioane de români care au ținut țara pe linia de plutire cu cele 53 miliarde euro trimise acasă în ultimul deceniu) sub asediul piețelor, cu Grecia căreia și Merkel, în disperarea unei soluții, îi plânge de milă, România e plasată într-un context în care generozitatea externă nu mai poate salva “lejeritatea” internă. Acum câteva zile Angela Merkel a anunțat ideea Tratatului unei Europe federale pentru cei care vor și care pot.

Cu MCV la care se adaugă cele 11 porunci din iulie, cu intrarea și în spațiul Schengen amânată sine die, cu o economie necompetitivă și cu instituțiile statului slăbite și decredibilizate, cu imaginea externă aflată la cote de avarie, cine crede că România – chiar dacă am dori și ar fi util pentru economia noastră (o abordare critică și argumentată despre relația noastră cu Europa e inexistentă) – va fi primită în clubul democrațiilor și economiilor dezvoltate? Perspectivele devin însă și mai gri privind către zona Mării Negre și către Orientul Mijlociu Extins, către realinierile strategice ale Rusiei și Turciei sau către perspectiva unor intervenții militare și războaie în Siria și Iran.

Cum Occidentul, confruntat cu una din cele mai complexe crize ale ultimei sute de ani, are probleme mai mari decât România, cred că a venit timpul să ne comportăm precum un copil ai cărui părinți sunt momentan mult prea ocupați – să începem să ne facem singuri temele. Apartenența fără niciun fel de putință de contestare la lumea și valorile Vestului nu trebuie să însemne nici tutelă, nici paralizie. Din copii-problemă putem deveni egali în jurul meselor deciziilor importante doar dacă arătăm că am internalizat valorile occidentale și le folosim mergând pe picioarele noastre.

Așa cum bine au spus-o alții cu ani mulți în urmă, nu poți avea o imagine externă bună fără a avea un stat și o economie funcționale. Democrația devine o biată convenție dacă statul și economia nu-i aduc pe cetățeni în situația de a fi acea clasă de mijloc solidă, singura în măsură să imunizeze și să fortifice corpul democratic. Dezvoltarea României, dezvoltarea economică și socială, dezvoltarea clasei de mijloc sunt singurul, necesarul și obligatoriul răspuns care poate fi dat la întrebarea despre ce-i de făcut după furtuna politică.

Sunt multe lucruri puse pe stand-by din cauza luptei politice. Heirupismul și “facem de toate pentru toți în același timp” nu mai pot substitui un Plan pentru dezvoltare. S-a văzut prea bine în ultimii ani: degeaba aloci printre primele procente din PIB pentru investiții din UE, dacă singura consecință observabilă e că ne-am putea schimba numele în regatul telegondolelor, bordurilor și spațiilor verzi. Avem nevoie de o planificare a dezvoltării, de ierarhizarea problemelor și de prioritizarea intervențiilor. Lipsa unei astfel de gândiri strategice este cu mult mai păcătoasă chiar decât dezastruoasele venituri bugetare, din nou sub 33% din PIB și din nou printre ultimele din UE.

Unde ar putea fi sediul acestui Consiliu Național pentru Dezvoltare? La Ministerul de Finanțe, unde nu avem nici măcar bugetare multianuală, darămite un plan pe termen lung, după modelul UK Treasury? La Ministerul Economiei, unde investitorii pot găsi un website neactualizat de ani buni, unde alegerea managerilor privați pentru companii parcă nu se mai termină și unde lipsește o strategie energetică în pas cu noile provocări? La Ministerul Dezvoltării, ajuns în ultimii ani un fel de vacă de muls a clientelei? La Ministerul Afacerilor Europene, care încă nu înțelege ce are de făcut? La Secretariatul General al Guvernului, unde Cancelaria primului-ministru a fost desființată? Mă tem că niciuna dintre aceste instituții nu sunt pregătite pentru un astfel de efort. Ne putem gândi la o serioasă Unitate de Politici Publice a Guvernului, la un țar al dezvoltării în Guvern cu rang de vicepremier, însoțit de un Consiliu pentru Dezvoltare, pereche a Consiliului Fiscal, care să urmărească destinația și eficacitatea politicilor publice de dezvoltare la nivel național și local, care să fie un fel de paznic al respectării tonelor de strategii de dezvoltare rămase pe hârtie. Cert este că un astfel de Consiliu al profesioniștilor din țară și străinătate ar fi în măsură să propună o agendă de dezvoltare, o hartă de probleme și soluții de nivel zero pentru România.

Cum transformăm România într-un stat funcțional, care să știe câți cetățeni are, câți votanți are (sunt zeci de localități în care numărul de votanți e mai mare decât numărul total de locuitori), câți salariați și pensionari? Cum eficientizăm administrația publică pentru a nu mai rata constant țintele de absorbție pentru fondurile europene sau pentru a nu mai pierde aproximativ 5 miliarde de euro anual din lipsa de sistematizare a costurilor achizițiilor publice? Cum transformăm fiscul și vămile pentru a nu mai avea cele mai scăzute încasări bugetare din UE și evaziunea fiscală cea mai mare? Cum facem ca în fiecare lună să nu mai auzim despre o nouă scădere a investițiilor străine, după ce anul trecut a fost minimul ultimilor opt ani? Cum punem în ordine și prioritizăm cele 40.000 proiecte de investiții începute și neterminate în România, unele chiar de acum 40 ani? Cum punem și o logică în spatele privatizării companiilor de stat, pentru a menține minime pârghii de control și de economie națională în sectoare esențiale, așa cum fac polonezii? Cum încurajăm dezvoltarea și finanțarea IMM-urilor românești? Cum facem să nu mai pierdem în fiecare an 20 miliarde de euro din cauza românilor care pleacă în căutarea de oportunități în străinătate, între 4 și 6% din PIB din cauza neintegrării romilor pe piața forței de muncă și tot cam atât din cauza celor 17% dintre tineri care abandonează școala în fiecare an? Cum aducem din sărăcie în clasă mijlocie pe cei 8,5 milioane de români care trăiesc cu puțin peste 100 euro pe lună, reducând inegalitatea și acționând ca societatea să fie mai dreaptă, bazată pe egalitatea oportunităților? Cum intrăm cu adevărat în civilizație, știut fiind că 40% din populația României are încă baie în curte (media UE – 5%)?

Soluții la aceste probleme există, dar ele trebuie să devină un subiect serios de dezbatere în România, între profeșioniști și factorii de decizie executivi. Dar nu mai putem aștepta. Trebuie să începem să le implementăm acum. Fie că e vorba despre informatizarea, motivarea și responsabilizarea celor din administrație, despre un pact politic și constituțional, după model bulgăresc, pentru a nu putea mări taxele decât cu votul a două treimi din Parlament (asigurând predictibilitate investitorilor), despre accelerarea restructurării și profesionalizării fiscului și a vamei, cu asistența Băncii Mondiale și cu implicarea unor companii private specializate, despre păstrarea unor participații de control ale statului în companiile de stat privatizate, despre răscumpărarea unei părți a sectorului bancar pentru a finanța apoi mai multe IMM-uri românești, despre finanțarea privilegiată a educației pentru a reduce inegalitățile din societate și a da cu adevărat o șansă copiilor din mediul rural sau copiilor romi.

Planificându-ne dezvoltarea, stabilind un astfel de Consiliu, cu o agendă și o responsabilitate clare, vom putea pune apoi cu speranță întrebarea-cheie: unde este România?

Până atunci, vom juca nepregătiți, pe mize mici sau în teritorii minate.