România postcomunistă (I)/ de Hadrian Gorun

Proiectul trilogiei dedicate istoriei și istoriografiei din România, menit să acopere întreaga durată a istoriei noastre contemporane (din 1918 până astăzi) se încheie cu prilejul publicării volumului de față. De astă dată explorările echipei de autori reunite în paginile cărții se dedică anilor de după căderea dictaturii personale a lui Nicolae Ceaușescu și a comunismului din Europa și din România. Suntem, altfel spus, în plină istorie recentă, chiar imediată, etapă inițiată de răsturnarea de regim politic din decembrie 1989 ale cărei procese sunt în plină desfășurare, dar care, chiar și așa, permite precizări, developări, observații referitoare la tendințe ori rezultate de etapă.

Cei care semnează studiile sunt autori acreditați prin diplome academice și, uneori, prin poziții universitare ori în cercetare. Nici vârstele nu sunt doar de un fel, tinerii alăturându-se seniorilor. O seamă de colaborări au venit din străinătate, incluzând într-un caz textul original, câtă vreme era scris într-o limbă de mare circulație. Altul a fost tradus, prin bunăvoința autorului său, în limba română, alăturându-se majorității celorlalte contribuții.

Nu este cazul să insistăm aici asupra dificultății emiterii de judecăți de valoare pe seama unei epoci contrariante, în plină desfășurare, în cadrul evoluțiilor căreia prea puține tendințe au avut răgazul să cristalizeze definitiv. Cu toate acestea, se cuvine observat că din decembrie 1989 au trecut mai bine de două decenii, ceea ce egalează numeric – și chiar întrece – prea scurta etapă interbelică a istoriei noastre. Măcar acest detaliu impune recapitulări și tentative de înțelegere critică și, pe cât posibil, sistematică a epocii noastre.

Unele considerații cu privire la discursul puterii de după 1989 și semantica lui în raport cu opoziția (Hadrian Gorun), parcursurile relațiilor externe românești față cu problematica europeană (Sabina Fati) sunt sondaje care jalonează cadrele în care ne mișcăm atât la nivel discursiv, cât și pe planul strategiilor aplicate.

Istoriografia și polarizările ei recente sunt abordate în câteva chestiuni nodale: cum arată viziunea asupra trecutului a istoriei oficiale alcătuite în cel mai înalt for științific al României (Ovidiu Pecican), cum mai operează mitologia dacistă asupra minților celor mai pasionate, dar nu necesarmente și cele mai instruite (Dragoș Sdrobiș) și modul cum se elaborează reflecția asupra comunismului astăzi (Gabriel Moisa) sunt unele dintre ele. Experiența acumulată în arhivele românești de un cercetător american (Paul E. Michelson) și munca la unul dintre anuarele specializate în studiul trecutului – cel al Institutului Academiei din Cluj-Napoca – (Stelian Mândruț) se alătură plonjării în istoriografia bancară (Anca Stângaciu) și în cea economică maghiară din România (Lakatos Artur) și estimării localismului și regionalismului în istoriografia din nord-estul țării (Anca Filipovici).

Dintre istoriografiile particulare, interesul a căzut, de astă dată, asupra prezenței literaturii science fiction în preocupările istorico-literare românești (Mariano Martín Rodríguez) și asupra generației douămiiste, cum i s-a spus, în poezia actuală (Iulian Boldea).

Publicăm în acest număr și în următoarele trei studiul „Considerații privind semantica discursului puterii postdecembriste și atitudinea acesteia față de opoziție” de Hadrian Gorun.

*

*     *

Prezentul studiu își propune să realizeze o analiză a discursului puterii instalate în România în urma colapsului regimului Nicolae Ceaușescu, la 22 decembrie 1989. Am încercat să procedăm totodată la o trecere în revistă a câtorva informații biografice, pe care le-am socotit relevante, referitoare la liderii Frontului Salvării Naționale (F.S.N.), formațiune condusă de Ion Iliescu. Astfel, am remarcat similitudini izbitoare între discursul și luările de poziție ale președintelui Consiliului Frontului Salvării Naționale, apoi președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) și între tonul presei oficiale postdecembriste, pe de o parte și discursul puterii comuniste instalate în România în a doua jumătate a anilor ’40 la adăpostul Armatei Roșii, pe de altă parte. Aparent surprinzător, nu sunt tocmai puțin numeroase nici asemănările cu discursurile fostului dictator, Nicolae Ceaușescu. Aceasta este una dintre principalele rațiuni pentru care regimul postceaușist a fost calificat de o parte a istoriografiei drept neocomunist.

Realitatea de mai sus, sesizabilă încă din primele luni de după acapararea puterii de către persoanele din eșalonul al doilea al Partidului Comunist Român, a devenit evidentă în contextul frământărilor din ianuarie și februarie 1990 și în special cu prilejul a ceea ce este cunoscut sub denumirea generică de fenomenul Piața Universității. Manifestația maraton din Piața Universității din București trebuie înțeleasă drept o consecință directă a stării de lucruri din România de după 22 decembrie 1989. Mitingul care a durat aproape două luni a coagulat o anumită parte a societății civile românești, aflată în plin proces de constituire și maturizare. Demonstrația a fost reprimată brutal în iunie 1990.

Intervalul cuprins între 22 decembrie 1989 și 22 aprilie 1990 (când a început manifestația amintită) este caracterizat de incertitudini și tulburări sociale, al căror apogeu a fost atins în zilele de 13-15 iunie. După ce opinia publică din România a început să se elibereze treptat de psihoza „teroriștilor”, o enigmă care nu a fost elucidată deplin nici măcar astăzi, se părea că societatea postceaușistă va reintra în normalitate. Nu putea fi încă vorba de prăbușirea comunismului, devreme ce revoluția română din decembrie a fost confiscată de persoane care deținuseră poziții importante în vechile structuri. Unii cetățeni au conștientizat deziluzionați că așteptările le fuseseră înșelate.

În urma unei demonstrații de protest din 12 ianuarie 1990, conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale, care preluase puterea după 22 decembrie 1989, a cedat inițial în fața doleanțelor oamenilor din stradă și a dispus scoaterea Partidului Comunist Român în afara legii. Decretul care legitima dizolvarea a fost însă abrogat aproape imediat. Mai mult, liderii Frontului Salvării Naționale (F.S.N.), inclusiv Ion Iliescu, au declarat mulțimii că Frontul reprezenta doar o forță politică provizorie, cu menirea de a organiza alegeri libere.

Climatul politic al României s-a învolburat foarte tare din pricina deciziei F.S.N., din 28 ianuarie, de a se transforma în partid politic și de a participa la alegeri, în pofida făgăduințelor și asigurărilor constante anterioare, ce indicau tocmai o intenție contrară. Această schimbare radicală de poziție a fost aspru criticată de intelectuali proeminenți, precum Doina Cornea și Octavian Paler. Cea dintâi a demisionat din C.F.S.N., precum și din funcția de președinte de onoare al Consiliului Județean F.S.N. Cluj, motivând cu justețe că, prin hotărârea adoptată, Frontul își crea de la bun început un avantaj clar față de celelalte formațiuni politice. Dezamăgit de turnura pe care o luau lucrurile, Paler a publicat în cotidianul România liberă articolul intitulat „Iluziile au durat numai o lună”. Nu mai încăpea vreo îndoială că revoluția din decembrie și idealurile ei fuseseră confiscate, iar F.S.N. dorea să pună mâna pe întreaga putere. Evoluțiile ulterioare aveau să confirme temerile autorului lucrării Don Quijote în Est. Ion Iliescu a justificat opțiunea F.S.N. de transformare în partid politic prin faptul că Frontul s-ar fi născut în timpul revoluției spontane, reprezentând o „emanație” a acesteia. După cum afirma Alexandru Paleologu, ambasadorul României la Paris, la începutul anului 1990, puterea de la București deși anunța sfârșitul comunismului, perpetua esența sistemului.

Cei care confiscaseră revoluția din decembrie (Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan și apropiații lor), orchestrând evenimentele și deturnându-le potrivit propriilor interese și obiective, urmăreau de altfel menținerea regimului comunist, fără Nicolae Ceaușescu. „Dejiștii” și cei din eșalonul al doilea al P.C.R. au reușit inițial, imediat după fuga lui Ceaușescu, să inducă în eroare opinia publică internațională, ca de altfel și marea parte a opiniei publice din interior. Revoluția, „televizată in direct” a fost în măsură să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, fiind sătul de privațiuni și totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de extrema stângă odată pentru totdeauna. Era însă cât se poate de limpede că Ion Iliescu si echipa sa nu doreau, după 22 decembrie 1989, să renunțe la comunism. Discursul televizat al președintelui Consiliului Frontului Salvării Naționale, rostit imediat după preluarea puterii, constituie o dovadă irefutabilă. Trecem peste apelativul inițial „tovarăși”, care este posibil să fi fost doar expresia unui reflex, a unei inerții. În schimb, toate relele totalitarismului comunist erau puse, într-o manieră simplistă și deformată, numai pe seama lui Nicolae Ceaușescu și a „clicii sale bezmetice”. Fostul secretar general al P.C.R. a fost caracterizat drept un om lipsit „de inimă și de creier”, care ar fi întinat memoria celor care s-au sacrificat pentru cauza comunistă. Dacă acordăm credit cuvintelor președintelui C.F.S.N., regimul comunist nu a fost malefic, ci dimpotrivă, unul cu multiple virtuți, virtuți compromise doar de conducători iresponsabili, precum dictatorul Nicolae Ceaușescu. Caracterul criminal al regimurilor politice comuniste a fost dezvăluit, ele curmând în întreaga lume până la 100 de milioane de vieți, din Uniunea Sovietică până în China maoistă, din Coreea de nord până în Cambodgia și Afganistan, din Europa central-estică sovietizată și satelizată, până în Africa și în America latină. Președintele Iliescu eluda cu bună știință aceste aspecte, învinuindu-l doar pe Nicolae Ceaușescu.

În acest context, nu putem face abstracție de formația și de cariera politică a noului lider de la București. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central și ocupând funcția de prim-secretar al C. C. al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgrația lui Nicolae Ceaușescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru propria poziție. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către comunistul naționalist Ceaușescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi. Potrivit unor opinii, distanțarea lui Iliescu de conducător s-ar fi produs în mod treptat după vizita celui din urmă în China și Coreea de Nord, în anul 1971, și decretarea minirevoluției culturale, concretizată în Tezele din iulie.

Alte personaje-cheie ale puterii post-decembriste erau, de asemenea, legate mai mult sau mai puțin, de vechea „gardă” comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst (Valter) Neulander, care luptase, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roșii internaționale alături de alți fruntași comuniști, precum Petre Borilă, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica și Constantin Doncea. Silviu Brucan (Saul Bruckner, pe numele real), calificat de mulți drept „eminența cenușie” a Frontului Salvării Naționale, a fost redactator-șef la oficiosul Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.), Scînteia, militând pentru sovietizarea și comunizarea țării. Brucan i-a înfierat pe studenții care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 și a pledat pentru condamnarea la moarte a președintelui Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu. Nu este exclus ca Maniu, una dintre cele mai reprezentative personalități ale vieții politice românești interbelice, un democrat desăvârșit, să fi împărtășit soarta tragică a liderului Uniunii Agrare din Bulgaria, Nicola Petkov, ucis de comuniști, dacă nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârșitoare în rândul populației. De altfel, simpatia de care se bucura liderul național-țărănist a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza și Blocul Partidelor Democratice în noiembrie 1946.

Grupul „dejiștilor” a fost completat de către Alexandru Bârlădeanu, care a ocupat, după alegerile din 20 mai 1990, funcția de președinte al Senatului României. Alături de Iliescu regăsim la putere și alte persoane care au jucat un rol important, precum „enigmaticul” Gelu Voican-Voiculescu (vice-premier, exercitând totodată controlul asupra serviciilor secrete), Nicolae S. Dumitru (vice-președinte al Frontului Salvării Naționale), cărora li se adăuga Dan Iosif. Mihai Chițac, ministru de Interne (aflat încă în funcție la 13 iunie 1990), a fost comandantul garnizoanei București și al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluției la Timișoara.

Din volumul „România postcomunistă: istorie și istoriografie”. Editor Ovidiu Pecican, în pregătire la Editura Limes