Romania postcomunistă (IV)/ de Hadrian Gorun

Pentru Iliescu și Front, intervenția minerilor în 14-15 iunie 1990 era nu doar spontană, ci și legitimă, menită să aducă la ordine pe „legionarii”, „fasciștii” și „elementele extremiste” care ar fi premeditat și ar fi organizat, chipurile, așa-zisa lovitură de stat din 13 iunie. Bunăoară, președintele ales i-a întâmpinat pe mineri cu următoarele cuvinte: „Vă cer vouă, minerilor, care sunteți grupați, organizați, să vă îndreptați încolonați pe bulevard până la Piața Universității și să o ocupați definitiv. Veți fi păzitorii acestui punct central al Capitalei, în colaborare cu forțele de ordine (…). Asigurați paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste care ar reapărea în această zonă. (…) Vă mulțumesc mult tuturor. Drum bun și succes!”. Minerii nu numai că au colaborat cu forțele de ordine, după cum recomanda șeful statului. În numeroase situații s-au substituit acestora, și-au arogat competențele poliției, care a asistat impasibilă la brutalizarea cetățenilor de către mineri. Uneori, violența minerilor era dublată de cea a polițiștilor și a agenților S.R.I. , echipați în unele situații în salopete de mineri.

Pentru a acredita teza complotului legionaro-fascist, presa aservită puterii, inclusiv cea locală, a plăsmuit articole, al căror ridicol poate să frapeze astăzi. Redăm mai jos o mostră, reprodusă în volumul Piața Universității, coordonat de Gheorghe Dumbrăveanu. Autorul este un anume Radu Eugeniu Stan: „După două ore de la anunțarea la Radio a venirii minerilor în București, pe străzile orașului Iași se aud aproape numai fraze care denotă optimism și satisfacție. Dezordinile din București au întărit o mai veche părere despre acest oraș. Pentru o parte din recenții locuitori ai Iașiului, capitala este un oraș în care publicul majoritar este format din țigani, afaceriști dubioși, derbedei, la care se adaugă, uitați-vă și dumneavoastră, oameni buni, fasciști, legionari, agenți străini, proxeneți și afaceriști veroși. Numai în București a fost posibil ca indivizi de teapa lui Rațiu și a lui Câmpeanu și a lui Coposu să aibă atâta succes. Dintr-un oraș civilizat ar fi fost demult expulzați. Iar cei pe care i-am văzut fugind prin fața camerei ar fi fost în stare să își omoare și părinții pentru un pachet de țigări americane.(…) Atacul cel mai puternic nu s-a dat nici la Televiziune, nici la Poliție, nici în Piața Universității. A fost atacat sediul Guvernului. Bandiții îi căutau special pe domnul Iliescu și pe domnul Roman pentru a-i ucide. Acolo nu s-au folosit răngi, pietre și sticle cu benzină, ci arme automate și grenade de mână. Terorișii sînt așa de mulți, încât armata a fost copleșită. De aceea au fost chemați minerii. Deja li s-au distribuit arme și apără Guvernul. Ion Rațiu este deja plecat din țară, ca să îl aducă pe regele Mihai. Legătura fusese făcută mai demult, prin înțelegere cu Alexandru Paleologu. La Universitate, Marian Munteanu (liderul Ligii Studenților din Universitatea București  – n. n.) și cu un grup de bandiți îmbrăcați în mineri, ca să discrediteze clasa muncitoare (sic!), i-au bătut pe profesori și au distrus laboratoarele. De aceea l-au și arestat. Gabriel Liiceanu a apărut, în cămașă verde, cu diagonală și pistol, la balconul Universității.

Horia Sima și Corneliu Zelea Codreanu (sic!) sunt în țară și au condus tentativa de lovitură de stat. Aeroportul Băneasa a fost deja capturat. Se încerca recuperarea lui de către trupe ale minerilor. Există pericolul unei intervenții militare sovietice. Cele mai puternice organizații legionare, sprijinite din Spania și din America, există la Institutul de Arhitectură din București. În dimineața aceasta s-au dat lupte grele, minerii find respinși de câteva ori. Doina Cornea este deja plecată la Budapesta, ca să discute problema cedării Transilvaniei. De fapt ea militase pentru asta și pe vremea lui Ceaușescu, la Europa liberă în limba maghiară.”

Soluțiile propuse de autorul acestui articol desprins parcă dintr-un scenariu S.F. se evidențiază prin duritatea extremă: „În fața acestei situații grave, se propun următoarele soluții: 1) expulzarea imediată din țară a lui Rațiu și a lui Cîmpeanu; 2) arestarea imediată a lui Liiceanu, Paler și a celor ca ei; 3) arestarea tuturor studenților Facultății de Arhitectură; 4) desființarea Institutului de Arhitectură; 5) reînființarea altui institut de profil organizat pe baze noi, în care să se primească numai fii de muncitorii și țărani, care știu ce e munca și nu au avut timp să se gândească la prostii [sic!]; 6) condamnarea la moarte a lui Marian Munteanu, liderul Ligii studenților din Universitate, organizație creată și finanțată de Statele Unite; 7) desființarea ziarului România liberă, care a fost furat de la stat de către Petre Mihai Băcanu și vândut lui Ion Rațiu; pentru această tranzacție, Petre Mihai Băcanu a primit trei milioane de dolari; 8) închiderea și desființarea imediată a Universității din București”.

Textul este de-a dreptul fantasmagoric, constituindu-se într-un veritabil delir mediatic. El conține exclusiv informații false, unele mai mult decât hilare. Nicolae Ceaușescu se referise în decembrie la trădătorii care „se vindeau” străinătății pentru un pumn de dolari americani. Opozanții lui Ion Iliescu și ai Frontului o făceau, chipurile, doar pentru țigări americane. O informație cu totul eronată este cea privind atacarea sediului guvernului din Piața Victoriei, în 13 iunie. În realitate, acolo nu a avut loc niciun incident. Sesizăm că în acest articol este contrazisă teza oficială de atunci a spontaneității deplasării minerilor în capitală, precizându-se că minerii ar fi fost „chemați”, în situația limită, disperată în care se găsea țara, ei ajutând armata. Ideea cu privire la misiunea atribuită minerilor, anume eliberarea unui aeroport ocupat de teroriști este cu totul halucinantă, abracadabrantă. În realitate, nu studenți deghizați în mineri au agresat profesori la Universitate și la Institutul de Arhitectură în 14 și 15 iunie. Dimpotrivă, minerii au devastat și au vandalizat laboratoare, săli de curs și de seminar, au molestat și au desfigurat în bătaie studenți. Despre brutalitățile sălbatice la care a fost supus, în iunie 1990, împreună cu colegii săi a relatat și fostul student și actualul jurnalist Victor Roncea. Filosoful Gabriel Liiceanu, un strălucit spirit critic, a fost în permanență denigrat de către conducerea F. S. N. și presa aflată în solda acesteia, fiind etichetat în nenumărate rânduri drept legionar și primind numeroase telefoane de amenințare. Pe de altă parte este de-a dreptul hilar să se afirme că Zelea-Codreanu se afla în România, în condițiile în care căpitanul mișcării legionare decedase cu mai bine de 50 de ani în urmă. Informațiile contradictorii abundă. Într-un loc se menționa pericolul iminent al unei intervenții sovietice, iar mai jos faptul că Liga Studenților își desfășura activitățile așa-zise subversive, bucurându-se de finanțarea din partea Statelor Unite ale Americii. În final, propunerea înmatriculării la facultate doar a copiilor de muncitori și țărani amintește din nou de perioada „dictaturii proletariatului”, când originea considerată sănătoasă a candidaților, „dosarul” acestora cântăreau decisiv pentru a fi admiși într-o instituție de învățământ superior.

Cele două campanii electorale, din 1946 și 1990, s-au desfășurat sub semnul intimidărilor și violențelor, ele părând trase la indigo. Atât în 1946, cât și în 1990, ziarele Dreptatea și Liberalul au fost tipărite cu mare dificultate sau nu apăreau deloc. În timpul mineriadei din iunie 1990, pentru câteva zile, cotidianului România liberă, foarte cunoscut pentru atitudinea sa critică față de F. S. N. și Ion Iliescu, i s-a interzis apariția. Opozanții erau, atât după 1945, cât și la începutul lui 1990, respinși, intimidați, demonizați, terorizați și, în ultimă instanță neutralizați și chiar anihilați. Mărturiile celor care au îndurat mai mult sau mai puțin infernul lagărului de la Măgurele, în iunie 1990, sunt mai mult decât grăitoare. Condițiile de detenție aminteau de temnițele epocii Gheorghiu-Dej, cu mențiunea că pe post de gardieni și anchetatori funcționau de această dată inclusiv mineri.

În final, nu putem să nu ne oprim asupra discursului rostit de Ion Iliescu în 15 iunie, în care a mulțumit minerilor pentru „atitudinea de înaltă conștiință civică”, ceea ce îl responsabilizează în privința chemării minerilor la București. Intenția de creare a unor gărzi naționale amintește de fostele gărzi patriotice ale regimului comunist: „Am discutat și ne gândim la instituirea unei gărzi naționale (…) cu oameni bine instruiți, oameni hotărâți, oameni deciși pentru intervenții în momente excepționale, ca cele care au avut loc pe 13 iunie. Am reținut și dorința unora dintre dvs., mineri din Valea Jiului, care s-au oferit să se încadreze într-o asemenea gardă națională și vom lua în considerare acest lucru. Eu sper să întreținem acest spirit de combativitate, să-l anticipăm, pentru că numai prin acțiunea hotărâtă a tuturor oamenilor de bine, a tuturor cetățenilor țării, vom ține în frâu elementele degenerate, declasate, fanatizate, care vor să destabilizeze țara. Minerii erau meniți așadar, în viziunea președintelui, să joace rolul unei gărzi pretoriene a F. S. N. și a puterii, un braț înarmat al acesteia.

Încercând să analizăm semantica discursului noii puteri postdecembriste, observăm că aceasta a alocat opoziției un rol pur formal, decorativ, reducând-o la condiția de opoziție de fațadă. Având în vedere cele de mai sus, suntem în măsură să conchidem că în România, la începutul anului 1990, instaurarea unei democrații autentice, în care să fie respectate drepturile și libertățile tuturor cetățenilor, reprezenta un obiectiv destul dificil de realizat.

Din volumul România postcomunistă: istorie și istoriografie. Editor Ovidiu Pecican, în pregătire la Editura Limes