ROMANIA SECRETA / Arca lui Popa

Muzeul Satului din Tarpesti

De la obiecte de menaj, instrumente agricole, obiecte de vestimentatie ori costume populare, la masti si costume din jocurile ritualice, traditionale, nimic nu lipseste. In batatura lui Neculai Popa oricine poate gasi un foarte bogat patrimoniu al obiceiurilor care s-au perindat, vreme de secole, in satele moldovenesti. Sunt dovezi ale unei lumi astazi disparute si de obicei reconstituite eronat. Gazdele insele, Neculai Popa si sotia sa, Elena Popa, sunt cum nu se poate mai tonice: el, in varsta de aproape 90 de ani, ea, cu 9 ani mai tanara (folosesc termenul cu toata inima), sunt plini de viata si bucurosi sa-ti detalieze istoria fiecarui obiect din cele cateva sute care sunt expuse in numeroasele incaperi prin care esti invitat sa te preumbli in tihna si sa te minunezi.
Am fost in doua randuri in ograda primitoare a sotilor Popa. Am ajuns sa stau de vorba mai pe indelete cu gazda si sa admir o poveste de viata demna de condeiul unui romancier. Omul e de meserie cantaret in corul bisericii. Oficial, cu asta s-a indeletnicit toata viata. Neoficial, s-a numarat printre partizanii care s-au opus instaurarii regimului comunist. Dupa cativa ani de izolare prin munti, a fost prins si condamnat la ani grei de puscarie. Pe care, cu demnitate, i-a facut. Pastreaza si acum iconite, cruci, mici bijuterii confectionate din os in timpul detentiei. Ba chiar si cateva scrisorele, drastic controlate, pe care a reusit sa i le trimita sotiei. Il intreb pe unde i-a fost dat sa patimeasca si-mi raspunde senin, nu fara un dram de umor: „Ei, pe unde a fost mai greu: pe la Aiud, pe la Pitesti, pe la Gherla, pe la Poarta Alba”. Nu se plange, dimpotriva. Cand a venit amnistia din 1964, s-a intors acasa, la nevasta si a suportat urmarile. A devenit muncitor cu ziua. Specializat in sapaturi. Si tot sapand, a dat peste diferite cioburi, obiecte vechi, a caror insemnatate a priceput-o imediat. Nu si oficialitatile. Ca sa le convinga, a inceput sa modeleze el insusi statuete din lut, pe care le dadea drept piese antice. Dandu-si seama ca lutul ar fi trebuit sa fie mult deteriorat, a inceput sa realizeze mici sculpturi din piatra. Pe unele le mai pastreaza si azi. Usor-usor, a convins pe toata lumea ca zona are un potential arheologic care merita sa fie exploatat. Dincolo de piese extrem de valoroase, monede si arme de la inceputul mileniului, Nicolae Popa si-a descoperit, astfel, o vocatie pe care a urmat-o pana astazi: aceea de sculptor.
La intrare, te intampina o poarta lucrata de el insusi. E un fel de mica istorie a familiei, cu intelectualii si oamenii ei simpli (diferentiati prin palariile sau cusmele pe care le poarta sau, dupa caz, prin coafura figurinelor feminine). Curtea este intesata de statuete care infatiseaza tot felul de personaje, de la Iancu Jianu, la soldati daci si romani, la femei ori inchipuiri mitice, precum Statu’ Palma Barba Cot. Fireste ca fara deslusirile haioase ale Elenei Popa nu as fi dezlegat identitatea acestora. Oricum, dupa ce vezi si statuetele mai mici, te convingi ca ai de a face cu un talent viguros. Sculpturile lui Neculai Popa, realizate in atatia ani, din piatra ori din lemn, mi-au amintit fie de idolii africani colectionati de Picasso, fie de unele linii brancusiene. Sculptorii moderni au studiat din greu si au exersat indelung pentru a putea atinge acea puritate a formei care mesterului popular din Tarpesti ii iese foarte bine. De regula, imaginarul sau este de origine rurala, dar cate o girafa ingenuncheata ori cate o arca a lui Noe iti smulg un zambet si iti intetesc admiratia prin naturalete lor. Ne-am fi asteptat ca un om din popor, fara studii de specialitate, sa imite, facil, realitatea, dar in sculptura lui Neculai Popa ceea ce atrage atentia este forta imaginatiei; el este un fantast, care toarna in piatra sau in lemn eresuri, legende istorice ori pur si simplu himere ale sensibilitatii sale.
Isi cunoaste foarte bine valoarea si nu ezita sa o spuna. Afirma cu amaraciune netrucata: „Domnul meu, comunistii impotriva carora eu am luptat in munti, m-au pedepsit, dar dupa aia mi-au recunoscut meritele si m-au rasplatit. Acum, astia noi nu mai vor sa stie de mine. Nu a mai calcat nimeni prin batatura mea, domnule, de zece ani de zile”. Nimeni dintre „domnii” de la Bucuresti, care pe vremuri nu-i dadeau pace. Ca de vizitatori, nu duce lipsa. Din pacate, diplomele pe care cu mandrie le-a pironit pe un perete intins demonstreaza ca el este mai cunoscut si mai apreciat in strainatate decat in tara. Si asta il doare, de vreme ce, cum ne-a zarit, ne-a iesit bucuros in intampinare si ne-a ghidat prin labirintul muzeului sau, repetandu-ne ca marea lui satisfactie este cand il viziteaza romanii lui, ca strainii oricum nu pricep mare lucru.
 
 

O calatorie in timp

 
Cine ii trece pragul portii poate vedea o colectie impresionanta de artefacte vechi, din antichitate, descoperite in timpul unor sapaturi insistente, realizate de multe ori impotriva oficialitatilor; de asemenea, o colectie de numismatica, care aduna piese de toate varstele. Cea mai impresionanta este insa colectia de piese etnografice, care contine obiecte utilitare, costume populare, masti, instrumente specifice activitatilor agricole, obiecte de menaj frumos impodobite, straie vechi, elemente decorative s.a.m.d. Cine nu stie cum erau imbracati ciobanii acum 100-200 de ani, de aici poate afla, cine nu are habar cum se prelucra lana, de pilda, tot aici se poate dumiri. E o intreaga lume apusa acolo; cand treci pragul casei lui Neculai Popa, te simti transpus cu zeci ori sute de ani in urma. Gazda te insoteste rabdatoare si iti explica la ce folosea fiecare element colectionat, ba iti arata si cum functiona. Stiati, de pilda, ca imbracamintea vechilor ciobani (pacurari) era din in si se ungea cu unt, smantana, pentru a deveni rezistenta la vant si impermeabila? Asa se explica si culoarea sa intunecata. Carti vechi bisericesti, lazi de zestre, costume populare, toate exista bine intretinute in casa mesterului nostru popular.
In plus, la cerere, se pot organiza spectacole cu masti, gen „Capra” sau „Ursul”, cu vestimentatia specifica, din colectiile mesterului popular. Si nu e vorba de remake-uri calpe, gen Tezaur folcloric, ci de reiterarea vie a acestor jocuri. Caci, gratie daruirii acestui om, in zona sarbatorile s-au pastrat intacte, ca pe vremuri. Doritorii nu au decat sa claxoneze insistent cum trec peste pod, ca sa poata sti copiii din zona si sa se adune la casa mesterului.
 
 

Un nouazecist ca la carte

 
La cei 90 de ani ai sai, omul este la zi cu ultimele evenimente politice, pe care le comenteaza acid; din discursul sau razbate un patriotism nu doar de fatada si un atasament pentru lumea autentic romaneasca. „Eu am fost taranist la viata mea, dar acum nu mai am cu cine vota”, ne spune dezamagit. „Pai, oameni sunt astia, domnule?”, continua, insirandu-ne nume si situatii recente ale vietii politice. Domnul Popa are un ginere primar, care i-a adus asfaltul la poarta, asa ca e nevoit sa mearga la vot, ca sa nu aiba scandal in familie. Altfel, daca ar fi dupa el, nu ar vota pe nimeni. Cine il poate invinui?
Dar batranul a scris si 4 carti: trei dintre ele sunt in versuri, si povestesc viata sa sau obiceiurile stravechi ale satului. Una, mai roscovana, o tine ascunsa sub masa. Se intituleaza Povestiri deocheate, de la lume adunate si contine tot felul de snoave fara perdea. A semnat-o, de altfel, anagramat. Rade sugubat cand il intreb si-mi explica vesel: „D-apai, domnul meu, Creanga a scris povesti deocheate? A scris. Si el era popa, eu am fost doar diacon… Am dreptate?” Are, cum sa nu? Cand ramanem singuri, imi face cu ochiul si-mi spune: „Sa stii matale, ca la viata mea mult mi-a placut ce-i in cartea asta… Domnule, eu am zis ca e ca si cu foamea: cand iti vine pofta, mananci. Femeia mea nu are de ce se plange, daca o intrebati”. Nu am intrebat-o, normal. Dar, cand am plecat, l-am lasat pe Neculai Popa pe prispa si i-am spus complice: „Sa fiti cuminte!” A ras, impacat cu sine.
 
 

Apropiata lume veche

 
Se stie ca lumea satului respingea, ca pe un corp strain, kitsch-ul. Muzeul Popa este un monument de bun-gust. De la icoane pe sticla, la mastile infatisand personaje oricum, numai crestine nu, totul este autentic in casa-muzeu a lui Neculai Popa.
E foarte simplu: de cate ori ati trecut prin Targu-Neamt fara sa aveti habar cat de aproape se afla lumea veche si cat de vie este ea in batatura despre care v-am povestit? Daca vi s-a intamplat adeseori, e timpul sa recuperati: cand ajungeti la intersectia cu drumul catre Vanatori Neamt, luati-o in sensul opus si, in 15 minute, veti avea acces in lumea fascinanta a traditiei. Nu veti gasi traditia muzeificata, ci traditia vie. Si, nu in ultimul rand, veti da peste niste oameni cum rar ati mai intalnit. (Ca aperitiv – zgarcit, e drept –, puteti sa vizitati site-ul: www.npopa.uv.ro)