România și războaiele balcanice (I)/ de Daniel Cain

Război în Balcani! Ce ne facem?

„S-a cutremurat văzduhul la strigătele de triumf ale statelor balcanice, a rămas uimită lumea de puterea de expansiune a naționalismului unor popoare mici plecate să doboare un imperiu care se mai bucura de un renume militar, și noi am stat inerți și nici nu ne-am dat în primul moment seama că interesele noastre cel mai vii erau târâte în vâltoare.” Cuvintele lui Vasile M. Kogălniceanu descriu starea de stupefacție a societății românești din toamna anului 1912, la auzul succeselor neașteptate ale aliaților balcanici (Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru) împotriva Imperiului Otoman. Zvonurile despre un posibil conflict armat între statele balcanice și turci nu sunt luate prea în serios nici la București, considerându-se că „vara a trecut, iarna se apropie și aceasta ne garantează liniștea în Balcani”. Există convingerea că Marile Puteri pot controla oricând crizele din Peninsula Balcanică, că Europa are „datoria” să le „anuleze, printr-o represiune de poliție internațională”. Mai există și campania electorală din Vechiul Regat, desfășurată în toiul conflictului balcanic. Ei bine, constată același Kogălniceanu, aceste alegeri „care urmau să dea un Parlament chemat să imprime, în momente mari, o directivă conștiinței naționale, au avut loc într-o acalmie dusă până la nepăsare. Iar noul Parlament, convocat tocmai când interesele externe primau totul, s-a ferit să deschidă o dezbatere asupra politicii externe, continuând astfel o fatală tradiție după care chestiunile externe rămân interzise Poporului român”. Sub Carol I, politica externă nu este o chestiune de discuții parlamentare, căci ea nu aparține țării, ci regelui. Politica externă, se declară în Parlamentul de la București, „trebuie să aibă un țel bine definit, bine stabilit și o continuitate ce stă la adăpostul fluctuațiilor politice de partid și această continuitate o reprezintă Coroana”. Orice amestec în domeniul afacerilor străine îl nemulțumește pe Carol I și, după cum constată publicistul Mihail Valerianu, nimeni nu are dreptul în România „să se atingă de sacrosanta chestiune a politicii externe, lăsată cu totul” în grija regelui. Bătrânul suveran se va mânia pe Take Ionescu în momentul în care acesta „și-a luat asupra-și hotărârea ca politica externă a țării să fie nu a Regelui, ci a partidelor politice”. Prilej pentru liberalul I.G. Duca de a constata că „trăim într-o stare de completă nepregătire în ce privește problemele externe, nepregătire care se datorează faptului regretabil că de ani de zile discuția politicii externe a fost eliminată sistematic și din întrunirile publice și din dezbaterile parlamentare.”

Carol I, care nu mai are „aceeași clarviziune și nici statura de altădată”, este iritat într-o mare măsură de agitata viață politică din România anului 1912. Din cauza nesiguranței din țările balcanice, le scrie acesta rudelor sale, „am predicat toată iarna că ar trebui să se renunțe la conflictele interne și să se ajungă la un compromis”. Drept rezultat, „la ora actuală am un guvern pașnic (cabinetul Maiorescu) care deocamdată conduce doar afacerile, dar este prea slab ca să reziste furtunilor iminente (…)”. Deși înștiințat, încă din aprilie 1912, despre pregătirile diplomatice ale statelor balcanice, Carol I decide însă să păstreze discreția asupra acestei informații. Nu are încredere în puterea militară a coaliției balcanice și nici în coeziunea acesteia. De asemenea, este convins de faptul că viitorul conflict va fi unul de durată, ceea ce va reclama intervenția Marilor Puteri pentru restabilirea păcii. În acest caz, România nu ar avea decât de câștigat de pe urma unei „neutralități vigilente”. În preajma războaielor balcanice, România este statul cel mai important din spațiul sud-est european, atât ca suprafață, cât și ca populație. Înconjurată de o Turcie slabă, de două mari puteri rivale și de mici state ce „abia începeau să se deștepte din somnul letargiei orientale, provocată de stăpânirea Turcilor”, România se simte „asigurată într-un astfel de cadru politic, de o neutralitate liniștită și favorabilă dezvoltării economice”. Este explicabil, așadar, de ce, pentru unii publiciști romani, „marele și vitalul nostru interes” este lupta pentru menținerea statu-quo-ului în Balcani, care să-i garanteze și pe viitor Vechiului Regat „în acest colț al Europei un rol cu desăvârșire precumpănitor”.      

În astfel de vremuri tulburi, lipsa de omogenitate a guvernului de la București este evidentă, cu greu putând fi menținută o conviețuire între „elemente atât de învrăjbite”, precum „conservatorii propriu-ziși, cu Maiorescu și Marghiloman, și conservatorii cu Take Ionescu”. În acest context, vestea victoriilor repurtate de armatele balcanice în octombrie – noiembrie 1912 provoacă la București „o adâncă decepție”. Nicolae Iorga observă „impresia apăsătoare a unei noi biruințe în Balcani, la care nu luasem parte, din care nu profitam”. Pentru opinia publică din Vechiul Regat acest război „a fost ca o zguduire dintr-o amorțeală”. Un popor fără ideal, scriu publiciștii de la București, „poate vegeta, dar nu poate trăi. Căci a trăi înseamnă a înainta, a cuceri”. Războiul balcanic, constată Tudor Arghezi, ne-a surprins în grădinile cele mai înalte ale civilizației. „Am auzit de-acolo murmurul balcanicilor care se jeluiau de asuprirea turcească, și după primele lor izbânzi am văzut gurile tunurilor îndreptate chiar în bibliotecile noastre.” În timp ce alții fac dovada unei mari puteri războinice, notează Iorga, la București găsim un guvern „care-și lua îndrumarea de la strigătele întrunirilor publice; care nu îndrăznea să riște nimic și totuși voia, dintr-un instinct de conservare, să capete ceva, unde o fi și prin orice mijloace, o opinie publică în care fierbea invidia și lăcomia fără un singur element sănătos de tradiție, fără o singură linie clară de direcție, fără un singur element solid de apreciere a împrejurărilor; în sfârșit, o opoziție pentru opoziție, în fruntea căreia, ca mai puțin răspunzători, stăteau cei jigniți personal – cu dreptate sau fără – la alcătuirea unui Guvern de colaborare, de echilibrare momentană a ambițiilor și pasiunilor”.

Există sentimentul că țara trece printr-un moment istoric, că „suntem în ajunul unor mari prefaceri”. Care este poziția autorităților române în contextul schimbărilor teritoriale care se prefigurează în Peninsula Balcanică? I.G. Duca descrie linia politică generală a guvernelor de la București, la începutul secolului trecut: „Noi n-am vrut să împiedicăm statele balcanice de a ajunge la înfăptuirea idealurilor naționale, fiindcă și noi avem un ideal național și prin urmare nu puteam să fim împotriva idealului național al altora. Dar ceea ce am vrut e să întârziem cât mai mult ceasul îndeplinirii acestor aspirații, ceea ce am vrut e ca, pe cât posibil, momentul acestei realizări să coincidă cu realizarea idealului nostru național. Noi n-am vrut ca aceste state să se mărească înaintea noastră, căci e lesne de înțeles că atunci ele ar fi putut nu numai să ne întreacă și să ne îngreuneze dezvoltarea, dar să devină chiar o piedică la realizarea în viitor a propriilor noastre aspirații naționale”.                                         

De aceea, prin victoria aliaților balcanici impotriva Turciei, „România se va găsi la o răspântie istorică foarte însemnată, prin adaosul de putere câștigat de cele 3 state de la Sudul Dunării: Bulgaria, Serbia și Muntenegru”. Extinderea teritorială a Bulgariei este percepută  ca o amenințare la adresa Dobrogei, iar pericolul constituirii unui bloc slav la granița sudică a Regatului dă fiori autorităților de la București. Presa românească a vremii scrie: „Noi nu putem tolera ca Bulgaria să crească pe socoteala Turciei. Aceasta este pentru noi o chestiune de existență națională și de stat. Nu putem tolera ca, după ce o avem pe Rusia într-o coastă, să avem un alt stat slav mai mare și mai puternic decât noi. Deci dacă Bulgaria ar mișca numai un singur soldat pentru a mai pune stăpânire pe un nou teritoriu turcesc, noi n-am putea rămâne nepăsători și ar trebui să arătăm celor din Sofia dinții și ghiarele”. Evident că o Românie, care din punct de vedere al graniței stă la discreția Sofiei, susține Vasile Pârvan, „nu mai poate fi pe viitor capabilă de nici un act de voință națională, care ar contracara măcar cât de puțin interesele Bulgariei”. O lungă dispută este pe cale să înceapă.

(Va urma)