România și războaiele balcanice (V). Pacificatorii Balcanilor/de Daniel Cain

Fără un război, care să ne ridice și în fața noastră și a Europei, declară Vasile Pârvan, într-o adunare publică ținută la câteva săptămâni după declanșarea ostilităților între aliații balcanici și Turcia, „astfel ca să nu cădem aici pe al doilea ori al treilea plan față de bulgari și sârbi, și care să ne dea în mână un teritoriu de schimb pentru alte teritorii scumpe nouă, zadarnic ne mai gândim la unitatea noastră națională”. Opinia lui Pârvan este împărtășită și de belicosul ministru Nicu Filipescu, „un om greu de ținut în frâu”, pe care regele Carol I îl consideră vinovat „pentru ațâțarea la război din țară și în rândul doamnelor”. Exasperat de tratativele sterile purtate cu bulgarii pentru rectificarea graniței dobrogene, Filipescu consideră „că era mai bine să nu cerem nimic, deoarece prestigiul țării e micșorat. Românii din Ardeal, din Basarabia, din Bucovina au ochii pe noi; dacă ieșim umiliți, tot prestigiul cade.”

După încheierea Tratatului de pace de la Londra, din aprilie 1913, prin care stăpânirea otomană în Europa devine, oficial, istorie, criza balcanică intră într-o nouă fază, cea „a lichidării dintre diferitele state balcanice”. Ce va ieși din această fază, se întreabă liberalul I.G. Duca, care observă „că atmosfera este așa de încărcată, încât cel puțin alianța balcanică nu va putea supraviețui războiului”. Sursa tuturor acestor neînțelegeri ar fi „intransigența și megalomania bulgarilor (…) niște oameni cu care nu e posibil să te înțelegi”.  Intransigența și trufia acestora te duc la exasperare. Dacă cu grecii „la nevoie de poți înțelege”, iar cu sârbii „nu e cu putință să nu ajungi la vreo învoială”, în schimb „cu bulgarii nu e chip”. În aceste condiții, în primăvara lui 1913 își face loc ideea că „războiul singur va putea pune capăt acestei încâlcite situații”, respectiv neînțelegerilor dintre aliații balcanici în privința împărțirii Macedoniei otomane. Dacă Ionel Brătianu crede, la sfârșitul primului război balcanic, că România „a pierdut trenul”, Duca speră că „acei ce poartă răspunderea destinelor României și care au lăsat ca actul întâi și al doilea al crizei balcanice să se desfășoare fără noi și deci în contra noastră, vor ști cel puțin să profite de oportunitățile pe care ni le oferă actul al treilea, pentru a repara greșelile săvârșite și a ne reda locul și influența ce ni se cuveneau și de care până astăzi ne-am bucurat în această parte a continentului european”.

Cred că este înțelept să ne mulțumim cu ce am dobândit, scrie conservatorul A.D. Xenopol, „așteptând de la dezvoltarea lucrurilor în viitor ca ea să ne favorizeze cum ne-a favorizat de la 1821 încoace”. Premierul Titu Maiorescu așteaptă ca „trenul” României să sosească în gară, respectiv destrămarea Ligii balcanice, din cauza neînțelegerilor tot mai pronunțate dintre aliați. Nu puteam până atunci, va declara Maiorescu, ulterior, în plenul Senatului, „fără cea mai mare primejdie pentru țară, să atacăm și pe bulgari, și pe sârbi și poate și pe greci împreună, ci așteptam să ne vină momentul de a intra în Peninsula Balcanică ca introducători de ordine și pace”. Nu există doar îngrijorarea față de eventualul comportament al Rusiei, ci și pregătirea materială a armatei române, „lipsită de multe”, așa cum o recunoaște și ministrul de Război, generalul Hârjeu. „Nebunia criminală” a autorităților bulgare dă șansa guvernului de la București de a rezolva „conflictul balcanic, fără mare risc și cu un bun profit”: o extindere teritorială și un prestigiu sporit în Europa de Sud-Est. La câteva zile după decizia Sofiei de a-și ataca foștii aliați, România decide să mobilizeze și să-și trimită armata peste Dunăre. „Gorniștii cutreieră în trăsuri străzile Capitalei vestind norodului că cei vrednici de a purta arme în curând au să treacă Dunărea; vânzătorii de ziare te asurzesc cu ultimele lor știri; prin magazine ofițerimea intră și iese tăcută și grabnică: de la croitori încercând hainele, de la ceaprazari luând săbii, de la cuțitari revolvere și gloanțe, bidoanele de la porțelănării și urcând pe capra trăsurii lada reglementară, pornește fiecare spre ai lui, unde o lume caută să-l ajute și să-i facă curaj.”

Este prima campanie militară după 1877 iar entuziasmul este de nedescris. Nu cred că există pană omenească să poată descrie entuziasmul cu care au venit flăcăii noștri, scrie plutonierul major Anghel Gheorghe. „Delirul era la culme. (…) Uralele nu se mai sfârșeau. Mă întrebam…Doamne unde merg acești flăcăi, la nuntă sau la moarte?” Orășenii și sătenii și-au părăsit vetrele „cu un avânt sublim”. Cine a avut ocazia să privească prin gări trenurile înțesate și cu acoperișurile pline de soldați împodobiți și ale căror urale zguduiau atmosfera – notează publicistul Ștefănescu-Iacint – „a înțeles nu numai că oastea aceasta mergea la izbândă, oricare ar fi fost împrejurările, dar și că ea a făgăduit desăvârșirea idealului național al Românilor”. Entuziasmul mobilizării a fost „într-adevăr emoționant”, declară regele Carol I, „dar acum oamenii nu mai pot fi ținuți în frâu, vor neapărat să se bată cu bulgarii. Este o tensiune extraordinară în rândul poporului și va trebui să se ivească un prilej pentru ca acesta să-și poată vărsa focul; la urma urmei este mai bine să erupă în afară, și nu în interior!” 

Campania militară la sudul Dunării se va dovedi o simplă excursie de agrement. Din fericire. Armata română, își aduce aminte Constantin Bacalbașa, „mobilizată în pripă, sub câteva gesturi impulsive și mai mult pentru motive de politică internă, nu avea pregătirea necesară” pentru o campanie de durată. Impresia pe care am cules-o la început, scrie Constantin Gane, „era că intrăm într-o țară părăsită de oameni și de Dumnezeu”. Mobilizat și el, George Topârceanu observă că „satele sunt pustii de voinici”, iar trupele române „cad asupra satelor, ca lăcustele”. În lipsa oricărei rezistențe, soldații se întreabă mirați: „Dar unde-s bulgarii?” Nevoită să lupte împotriva sârbilor, grecilor și turcilor, cu armata română apropiindu-se de Sofia, Bulgaria se află într-o situație disperată. Ea este în mâna noastră ca o muscă între degete, susține Maiorescu, „la cea mai mică presiune exercitată concentric de sârbi, de greci și de noi, Bulgaria poate dispărea. Viața ei ca stat stă în mâna regelui nostru”. Este nevoie de un apel personal al lui Ferdinand al Bulgariei către Carol I pentru ca trupele române să nu pătrundă în Sofia. Ca o „țară de civilizație”, declară Titu Maiorescu, România are „înalta misiune (…) să pună ordine și să aducă pacea în Balcani”. Prin conferința de pace organizată la București, în vara lui 1913 (foto), potrivit aceluiași prim ministru, care culege toți laurii victoriei, România dovedește că „este și ea o putere, o putere care are conștiința de sine (…) și este o mai mare putere în micul său teritoriu decât unele Puteri în marele lor teritoriu”.  Condițiile în care a început și s-a încheiat criza balcanică, scrie I.G. Duca, în august 1913, „au arătat în chip luminos că statele mici înțeleg să rămână stăpâne pe destinele lor”. Din acest punct de vedere, „se poate spune că o eră nouă se deschide în lume, o eră plină de speranțe”, în special pentru statele mici cărora „vitregia neamurilor trecute nu le-a îngăduit până astăzi să-și desăvârșească unitatea etnică”. Până la răsunetul împușcăturilor de la Sarajevo rămâne mai puțin de un an.