Românii și funcțiunea lui René Guénon/ de Marius Vasileanu

Chiar dacă a ieșit de sub tipar spre finalul anului, apariția-surpriză semnată cu numele Michel Vâlsan poate concura la topul evenimentelor editoriale ale lui 2010: “Omul universal. Islamul și funcțiunea lui René Guénon” (Ed. Herald). Cartea a fost tradusă din limba franceză de profesorul Teodoru Ghiondea și conține un Cuvânt înainte la ediția românească semnat de Charles-André Gilis. Figură enigmatică înrudită spiritual cu Vasile Lovinescu, numele Michel Vâlsan nu mai spune astăzi aproape nimic românilor, fiind cunoscut doar într-un cerc restrâns. Regretabil, căci este unul din marii spirituali pe care i-a dat acest pământ, personalitate care a jucat un rol de frunte în mișcarea coagulată în jurul lui René Guénon.

El însuși adulat și contestat deopotrivă, René Guénon a fost una din uriașele personalități ale secolului XX. Indiferent de forma de poziționare față de doctrina promovată de acesta, nu a lăsat indiferent nici un gânditor atras de tradiția spirituală. Abia astăzi René Guénon este reconsiderat și studiat inclusiv în spațiul universitar (măcar prin prisma istoriei ideilor). Doi au fost guénoniștii români de anvergură europeană, contemporani cu maestrul: Vasile Lovinescu și Mihail (Michel) Vâlsan – amândoi foarte apreciați astăzi, indiferent de meridianul pe care se află cercurile pasionate existențial de Tradiție.

Născut la 1 februarie 1907 la Brăila, Mihail Vâlsan “a înscris definitiv contribuția românească în domeniul exegezei spirituale de natură esoterică islamică, în plan european – și nu numai – prin excelență și incontestabilă autoritate. Recunoscut ca o voce de primă mărime, atât în mediile sufite europene cât și de cele islamice de pretutindeni, s-a remarcat, înainte de toate, ca inițiatorul studiilor akbariene moderne”, arată Teodoru Ghiondea într-o necesară notă bio-bibliografică. Căci pentru M. Vâlsan, Ibn ‘Arabî “reprezintă cea mai înaltă autoritate a spiritualității sufite și, bineînțeles, a tradiției islamice” (p. 219). După ce a urmat cursurile de logică și de metafizică ale lui Nae Ionescu, l-a descoperit pe René Guénon cu care a început să corespondeze în 1935 pe tema “fenomenului Maglavit” (față de care maestrul și-a exprimat reticența). Ajuns la Paris în 1936, M. Vâlsan ia contact cu spiritualitatea sufită, urmând mai târziu să primească inițierea – în ramura alâwîtă – prin Frithjof Schuon, în Elveția. O vreme a avut funcția de consilier financiar al Consulatului României din Paris, începând din 1938. După război rămâne definitiv în Franța, unde va și muri la Antony (25/26 noiembrie 1974). S-a remarcat colaborând la revista “Etudes Traditionnelles” pe care a și condus-o între anii 1960 și 1974. Opera sa constă în cele peste 50 de articole publicate în “Etudes Traditionnelles”, plus un studiu introductiv la volumul postum al lui René Guénon (1886 – 1951): “Simboluri ale Științei sacre” (volum tradus și în românește la Humanitas).

Cele 11 capitole ale cărții conțin tot atâtea articole dedicate unor teme uzuale studiilor tradiționale, precum: Referințe islamice despre “simbolismul crucii” (aluzie la cartea omonimă semnată de Guénon), Știința Christică, Un simbol ideografic al omului universal, Triunghiul androginului, Învestitura Shaykh-ului Al-Akbar în centru suprem etc. Un spațiu important este dedicat explicit maestrului său: Islamul și funcțiunea lui René Guénon și Opera lui René Guénon în Orient. Alături de studiiile lui Florin Mihăescu și de traducerea cărții lui Claudio Mutti (“Guénon în România”, Ed. Vremea, 2003) sunt cele mai pertinente aprecieri cu privire la marele spiritual francez: “În general, opera doctrinară a lui René Guénon se raportează la adevărurile cu cel mai înalt grad de universalitate precum și la regulile simbolice și la legile ciclice care determină adaptarea lor tradițională. Sub acest raport, criteriul ortodoxiei sale se află, prin natura lucrurilor, în înțelegerea principiilor metafizice și a consecințelor care decurg din acestea. Numai în al doilea plan această ortodoxie ar putea fi supusă unei verificări literale în diferitele doctrine tradiționale existente; în primul rând, pentru un cititor obișnuit, această verificare nu este imediată decât acolo unde, în scrierile lui René Guénon, acesta s-a preocupat în mod special să stabilească el însuși probe documentare în sprijinul aspectelor doctrinei pe care o expunea și sub raportul tradiției la care, altfel, se referea; în rest, sunt necesare înțelegerea și cercetarea personală. În același timp, este de presupus că această cercetare se bazează pe buna intenție și voință, condiție care asigură orientarea acesteia și rezultatul ei” (p. 10). De altfel, “Mulți au fost mirați când au aflat că (René Guénon) a fost musulman. În cărțile sale nimic nu indică un atare ratașament tradițional, precum și locul pe care îl ocupă în opera sa, în comparație cu cel al hinduismului și al taoismului, un loc destul de restrâns, în pofida frecventelor referiri la metafizica și esoterismul islamic. Astfel că unii s-au întrebat dacă ar putea exista un acord între perspectiva sa doctrinară și poziția sa tradițională personală. Alții au mers până la a considera că învățătura sa metafizică și intelectuală nu ar putea fi considerată compatibilă cu doctrina islamică” (p. 7) – subliniază Vâlsan, simțind nevoia să pună lucrurile pe făgașul lor natural.

Și mai puțin cunoscut este fondatorul liniei alâwîte din care au făcut parte atât Vasile Lovinescu, cât și Michel Vâlsan. Capitolul al III al cărții se ocupă tocmai de acest fondator al noii căi sufite: Despre Shaykhul Al-‘Alâwî (1869-1934). În urma unui șir de viziuni, Shaykhul este considerat ratașat doctrinei lui Ibn ‘Arabî care «explică lucrurile astfel: Profetul Muhammad, sau lumina sa, a fost prima creație divină: din lumina sa au fost scoase luminile altor profeți care au venit succesiv în lumea umană ca “înlocuitori” ai săi; el însuși a venit în corp la sfârșitul ciclului manifestării profetice și astfel legile celor care au venit înaintea sa și din lumina sa au fost “abrogate” și înlocuite cu legea sa, care le conține virtual pe toate, de la origini, și care când le-a regăsit în act în planul istoric le-a confirmat sau nu, conform regimului său desemnat în mod providențial pentru ultima parte a timpurilor tradiționale. În orice caz, independent de prezența actuală, în lume, de legile formulate de către cei care au primit revelația anterior, entitățile spirituale ale acestora figurează ca realități inerente, constitutive ale formei muhammadiene însăși și ca funcțiuni prezente în economia inițiatică a islamului» (p. 55).

Trebuie spus că alături de Vasile Lovinescu și de Mihail Avramescu, Mihail (Michel) Vâlsan a făcut parte din guénoniștii români din primul val. Ulterior au apărut numeroase personalități culturale care au simpatizat cu ideile lui Guénon precum: Anton Dumitriu, Vilgil Cândea, Florin Mihăescu, Roxana Cristian sau Andrei Scrima.

“Cu toate că a publicat destul de puțin, acest maestru poate fi considerat pe bună dreptate ca fiind continuatorul ales și calificat al operei guénoniene” consideră Charles-Andre Gilis (p. 5). Cunoscut în islam drept Shaykh Mustafa Abd al-Azîz, Michel Vâlsan este realmente un important lider al mișcării sufite contemporane – iată de ce putem vorbi în articolul de față despre români și funcțiunea lui René Guénon…

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).