Romante pentru mai tarziu

Ii datoram o calda reverenta pictoritei Lili Pancu, nascuta la 13 septembrie, in anul “Sarutului” brancusian, 1908. Atunci devenea prim-ministru I.C. Bratianu, iar amintirile vii si savuroase ale artistei depun marturie despre formatia unui om de cultura cu libertatile si normalitatea unei vieti europene. Lili Pancu primea la 22 de ani premiul Anastase Simu si premiul Municipiului Bucuresti. Profesorii sai de la Belle Arte au fost Cecilia Cutescu-Storck, Ipolit Strambu si Jean Al. Steriadi. Artista isi petrecea verile la Balcic sau la Paris insotita de sotul sau, Marius Georgescu, inginer la uzinele Malaxa. Pictorita si-a reluat traseele europene si notatiile grafice de “un modernism bine temperat” (Cristian Velescu) dupa varsta de 70 de ani. Ion Frunzetti spunea despre Lili Pancu ca picteaza asa cum ar zbura. Arabescul expresiv, suprafetele transparente, verva liniilor si luminozitatea rece a tonurilor il vor face pe Ionel Jianu s-o apropie de Raoul Dufy. Lili Pancu se indreapta, delicata si senina, spre centenar, traind singura intr-o casa simpla din Vatra Luminoasa, dupa o buna randuiala citadina a vechilor Bucuresti . Postasul ii aduce abonamentele la “Romania literara”, “Dilema” si “Revista 22”. Intalnirea cu Lili Pancu ne-a oferit o lectte de normalitate cu “oxigen imbogatit”. Ii dedicam “Romantele pentru mai tarziu” scrise de Minulescu exact acum 95 de ani.

Am copilarit mai ales in Bucuresti. De fapt, este o poveste mai lunga. Generatiile dinaintea mea, si din partea tatalui si din partea mamei, sunt din Bucuresti.Tatal meu si-a luat licenta in Drept si a intrat foarte tanar in Magistratura. Asta a facut ca eu sa ma nasc in locul unde fusese el numit, intr-un judet care nici nu mai exista astazi, judetul Ramnicu-Sarat. Locurile natale nu le-am cunoscut pentru ca s-a intamplat ca tatal meu sa fie inaintat in post chiar in luna in care m-am nascut. Copilaria mica, de care mi-aduc bine aminte, a fost in Nucetu de Dambovita, pe linia Bucuresti-Targoviste. Acolo, tatal meu, numit judecator, a primit o casa lipita de cladirea oficiala. Mi-aduc foarte bine aminte, caci amintirile de pana la primul razboi mondial sunt foarte vii. Pe cele de acum incep sa le mai amestec. Mama era o mare iubitoare de natura, iar tata, de fiecare data cand putea, venea cu trenul la Bucuresti sa-si vada prietenii sau sa mearga la concerte. Amandoi erau talentati muzical. Pe vremea aceea, vorbim de 1916, Conservatorul era altceva. Am avut norocul sa traiesc in natura si era foarte frumos. In satul Nucet, cum veneai dinspre Titu, intrau in acelasi timp calea ferata si soseaua. Imi aduc aminte si cum facea mama pomul de Craciun, iar copiii din sat incepeau de dimineata sa cante. Cand a venit razboiul, ne-am mutat in Bucuresti, iar eu am facut scoala la Institutul Santa Maria, aflat pe Pitar Mos. In anul cand am terminat, 1926, am intrat la Belle Arte. Implineam 18 ani chiar in septembrie.

Mi-a placut muzica, dar nu am urmat acest drum. Am facut pianul mai multi ani. Eu eram un copil foarte cuminte, dar nu eram dotata pentru muzica. Parintii mei erau. Tata a facut violoncelul, iar mama pianul.

Belle Artele erau pe Calea Grivitei, pe strada Iulia Hasdeu. Noi eram separati (baietii de fete), dar la cursurile teoretice eram impreuna. Scoala se facea patru ani daca aveai bacalaureatul si sapte daca nu il aveai. Un unchi al meu o tinea mortis ca trebuie sa fac arta caci am talent. Ne aflam la Busteni, in vila lui unde ne petreceam vacanta de vara. Cand m-am intors in Bucuresti, se daduse deja examenul de admitere. Nu era insa definitiv, era oarecum facultativ, un fel de proba. Acest unchi al meu a mers la doamna Storck si la Strambu. I s-a spus sa vin la Belle Arte cu un sevalet si niste carbune. Am intrat intr-un atelier foarte mare, eram foarte emotionata, dar pana la urma am luat premiul I. S-a dovedit ca locul meu era acolo. L-am avut profesor pe Ipolit Strambu, iar doamna Storck s-a ocupat de arta decorativa. Dintre profesorii pe care i-am avut la Belle Arte mi-o aduc cel mai bine aminte pe doamna Storck. Poate ca nu era o mare cunoscatoare, dar era o entuziasta si ne insufla si noua iubirea pentru arta decorativa, ceea ce cred ca e foarte important pentru un profesor. Am dus-o asa sapte ani incat si acum exista colege mai tinere care au invatat in sali decorate cu lucrarile noastre. Doamna Storck le alegea pe cele mai bune si le expunea in facultate. In timpul studiilor, am luat cateva premii. In 1930 Simu a instituit un premiu de desen. Ne asezam la sevalet cu model luni dimineata, iar marti si joi venea corectura. La acest concurs avea dreptul sa participe orice student de la Belle Arte. Eu am avut norocul ca desenam destul de repede. Luni am inceput, iar marti s-a imbolnavit modelul si a venit altul, ceea ce m-a avantajat si am luat premiul pe scoala. Pe atunci erau tineri talentati la studii, Ciucurencu si altii, deci a insemnat ceva acest premiu. Mai tarziu il tin minte pe Marius Bunescu care il acompania pe Strambu si ma intreba mereu daca mai desenez frumos. Doamna Storck mi-a dat diploma Magna cum laude. Am facut prima expozitie in 1936, anul in care m-am si maritat. Pana in razboi mi s-au cumparat lucrarile foarte bine.

Doamna Storck m-a chemat de mai multe ori pentru colaborari, de pilda lucrarea murala care este la A.S.E. Erau cateva eleve pe care le chema des la ea acasa. Eram eu, o prietena si colega buna, Tanti Demetriad, si alte fete de care nu imi mai aduc bine aminte. Am avut mai multe prietene graficiene decat pictorite. M-am imprietenit de la a doua expozitie a mea, de la Sala Dalles, cu Wanda Sachelarie si suntem inca prietene. Alte prietene au disparut deja.

Nu traiam din vanzarea lucrarilor. Existau si niste ocazii de care profitau tinerii. De exemplu, exista “Luna Bucurestilor” care se facea pe Sosea, asta dupa ce a venit Carol al II-lea. Venirea lui Carol a insemnat o binefacere pentru arta, chiar daca viata lui personala sau alte aspecte au deranjat. Prima mea expozitie a fost in 1936, undeva pe Calea Victoriei, impreuna cu Siegfried, care s-a stins la Paris, si cu un alt coleg basarabean, foarte talentat. La vernisaj au venit multi oameni, Siegfried era foarte monden. El a facut apoi scenografie si regie. A fost interesant cum ne-am reintalnit pe taramul artistic, caci atunci cand eram mici ne jucam impreuna in parcul din Calimanesti. Expozitia nu ti-o deschidea nimeni. Existau niste critici tineri, printre care Jianu, inainte sa plece la Paris, care se mai ocupau de artisti neconsacrati. Lucram mult atunci, dar si acum lucrez la fel de mult. Chiar doresc sa fac o expozitie cu lucrari din ultimii zece-cincisprezece ani, realizate in Franta, Italia, Grecia si Spania.