Romanul total (I)/ de Alex Goldiș

Atât de spectaculoasă a fost evoluția prozei optzeciste în ultimii ani, încât aproape că putem trece la capitolul “normalitate” devierile de la premisele ei inițiale. Să te mai miri că Alexandru Vlad revine în forță cu roman după ce Petru Cimpoeșu, Horia Ursu sau Cristian Teodorescu au demonstrat că proza scurtă din anii ’80 (atât de original asumată de fiecare dintre ei încât părea un manifest definitiv de creație) era, totuși, un exercițiu pentru construcții mai ample?

Începe să devină tot mai evident că din punct de vedere valoric aisbergul despre care vorbea Gheorghe Crăciun cu privire la poezia optzecistă trebuie identificat mai degrabă la nivelul prozei. Poate va explica la un moment dat un istoric literar serios de ce poezia optzecistă aproape că a amuțit după ’90, în timp ce prozatorii, treziți dintr-o miraculoasă hibernare (perioada lungă de gestație pare a fi condiția sine qua non a acestor scrieri), dau opere impresionante una după alta.

Nu mai surprinde așadar deloc întoarcerea unui prozator recunoscut și acum două decenii, dar oarecum pus în umbră, ca destui alții, de figurile mult mai titraților Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu. Nici faptul că recentul roman dovedește că Alexandru Vlad are puterea de a se reinventa complet. Orice-ar spune fanii lui necondiționați din Ardeal (doar Ion Mureșan în poezie poate depăși cota de popularitate de care s-a bucurat printre confrați), scriitorul n-a reușit să-și găsească tonalitatea creatoare după Revoluție. N-a lipsit nicio clipă din actualitatea editorială, însă majoritatea volumelor din ultimii ani, bine scrise, sunt totuși fragmentare și eclectice, la granița dintre publicistică și proză. Ce-i drept, în multe se întrevedea deja un început de distanțare față de experimentalismul recurent, mai mult sau mai puțin discret, în proza tuturor scriitorilor optzeciști. Prozele din “Aripa grifonului” sau “Drumul spre Polul Sud”, dar și fragmente întregi din romanul “Frigul verii” erau mai degrabă exerciții de realism decât hălci propriu-zise de viață. Revenirile stilistice obsedante, focalizările imprevizibile, modificările bruște de perspectivă trădau un prozator (departe de textualismul pur și dur al altor colegi de generație, desigur) foarte atent la intrigile compoziției. În schimb, scrierile de după ’90 reflectă toate, prin apropierea de reportajul în proză, o intenție vădită de renunțare la tehnică în favoarea clasicului – dar mult mai rafinatului – autenticism. Dau savoare anecdoticii rurale (mediul predilect al prozatorului) decupaje copioase din realitatea de zi cu zi, personaje pitorești, “sucite”, precum și o voce din off fals mizantropă, capabilă de mari adeziuni sufletești dincolo de predispoziția pentru umorul stins și negru.

Ce-i drept, acestea din urmă constituie datele de pornire ale romanului “Ploile amare”. Titlul, cam evanescent-liric, fără forță de expresie, nu reflectă decât la modul superficial imaginarul lui Alexandru Vlad. Dacă există totuși, lirismul țâșnește neprevăzut din materia unei proze realiste excelent conduse de la primul până la ultimul pasaj. La fel ca la Horia Ursu sau la Petru Cimpoeșu, deformația profesională de nuvelist se transformă și la Vlad într-o artă superioară a instantaneelor și a cadrelor abia mișcate. Nu o narațiune propriu-zisă, curgătoare în stil clasic, ne propune Alexandru Vlad, ci mai degrabă o sumă de episoade de sine stătătoare, în care personajele centrale revin pe rând în prim-plan, în câte o scenă reprezentativă. Prozatorul suspendă astfel orice devenire previzibilă a poveștii și, deși pricepem încă de la început tot ce se întâmplă în roman (complicațiile tehnice gratuite sunt inexistente), cursul spre care se îndreaptă “Ploile amare” ne rămâne străin până la ultimele pagini. La fel ca ploile care inundă mica localitate de lângă Cluj timp de mai bine de trei luni, narațiunea stagnează ea însăși în aceste mici racursi-uri enigmatice. Toate, excelente prilejuri de virtuozitate caracterologică. Nu se poate elogia îndeajuns talentul lui Alexandru Vlad de a surprinde interiorități pitorești.

Tânărul învățător Pompiliu, Președintele Alexandru, doctorul Dănilă, tehnicianul Kat, paznicul Toma Buric, brigadierul Brodea sau hoțul Zaharie alcătuiesc o galerie de personaje de neuitat, de care cititorul se desparte cu greu la final. Singurii rămași în satul izolat de ape în timp ce oamenii serioși construiesc un dig, toți sunt niște excentrici, niște “suciți”. Ei nu ies cu nimic din logica realului, însă captivitatea în propriile obsesii – și gratuitatea derivată de aici – îi face într-un anumit sens neverosimili. Iată portretul “paznicului de noapte” al satului, despre care nu se mai știe ce sau pe cine păzește: “Toată munca lui Toma Buric consta practic într-o odihnă în slujba comunității. Și era chiar mândru de asta: fiecare avea dreptul la odihna lui privată, recuperarea în intimitate a capacităților vitale, numai odihna lui era pusă și aceasta în slujba statului. Parcă ar fi fost înzestrat natural cu o capacitate incontestabilă: omul care se putea priva de somn, pentru o permanentă stare de veghe. Când se lăsa seara parcă totul se cufunda în cenușă. În scurtă vreme întunericul se va lăsa fără nuanțe. Lumea mergea devreme la culcare, iar despre cei care nu mergeau la culcare el știe foarte bine unde sunt și cu ce se ocupă. Părea că aduce noaptea de la el de acasă. Venea clefăind din cizmele lui largi de cauciuc, lua centrul satului în primire și aprindea felinarul din fața Prăvăliei – și asta era un fel de semnal că lucrurile au intrat în stăpânirea sa”. Tehnicianul medical Kat e, la rândul lui, un personaj cel puțin la fel de interesant. Pe lângă că e preocupat în mod cât se poate de ingenuu de problematica filozofică a timpului (și prozatorul se amuză să-i urmărească până la absurd dialectica interioară), rezolvată până la urmă cât se poate de pedestru prin deprinderea artei de a croșeta (!), secundul doctorului Dănilă e un împătimit al – am zice noi azi – gadget-urilor. Pasiunea de a distruge și de a recompune (Kat își construiește din obiecte ieșite din uz un sistem de măsurare a nivelului apei, ba chiar și un radio) nu e însă doar o nevoie superficială, aflăm printre rânduri, ci ține de un tic interior: “După lăsarea nopții aparatul acela primitiv de radio păru să-i șoptească vreme îndelungată la ureche, și așa, cu casca lipită de tâmplă, părea că face el însuși parte din acel aparat construit de mâna lui, că se întregise, își adăugase ceva ce-i lipsea”.

E imposibil de transcris, ba chiar de inventariat, acest angrenaj extrem de subtil al detaliilor ce face ca, fără a reprezenta o monadă, fiecare dintre personaje să devină, sub lentila microscopică a lui Alexandru Vlad, un mecanism de sine stătător. Mecanism care s-ar fi putut învârti în gol (ceea ce nu-i chiar atât de ciudat într-o lume în care timpul a devenit el însuși “o jucărie stricată”), dacă prozatorul n-ar fi reușit să adune toate aceste destine și să le atribuie un sens totalizator. Dar despre capacitatea lui Alexandru Vlad de a depăși convingător – asimilându-le, în fond – tehnicile prozei scurte și despre mizele stratificate ale “Ploilor amare”, data viitoare.

Alexandru Vlad, “Ploile amare”, Editura Charmides, Bistrița, 2001, 448 p.