Romanul unei generații/ de Daniel Cristea-Enache

Aproape cinci sute de pagini bine bătute, cu rîndurile îndesate și presînd la limită oglinda tehno, i-au trebuit lui Radu Pavel Gheo pentru a inițializa, a conduce și a rotunji primul său roman. Noapte bună, copii!* se citește cu atenția cu care vezi că a fost scris; și cu o plăcere pe care autorul, în primă instanță, a pus-o în mai toate cărțile lui de pînă acum. Între acestea, romanul de față este realizarea numărul unu: o operă de vîrf pentru un prozator încă tînăr și pentru o întreagă generație, a cărei problematică o absoarbe.

Radu Pavel Gheo asociază aici o epică lentă și minuțioasă, “bănățenească” prin acumularea și urmărirea detaliilor, cu un montaj așa zicînd tăios, ce secționează și desparte materia desfășurată, comutînd-o cinematografic și unificînd-o simbolic. La un moment dat, naratorul însuflețit și cu reacții foarte vii (chiar dacă, după cum ne spune făcînd cu ochiul, nu le știe el chiar pe toate) vorbește despre cross-cutting, montajul paralel a două scene independente. Și ceea ce naratorul descrie, autorul execută. Segmentează și alternează episoadele, își urmărește personajele la vîrste diferite, figurează aceeași scenă din unghiurile participanților la ea, intercalează mărturisiri și istorisiri în dialoguri aparent relaxate, vine cu flash-uri ce luminează o noapte dramatică sau cu un stop-cadru ce suspendă totul în fața ochilor (minții), pentru a izola și a fixa o imagine-cheie. Iar ceea ce autorul execută, personajele resimt. Încercînd să-și reproiecteze primul său an peste Ocean, Marius (unul dintre cei patru foști copii ai Epocii de Aur) nu poate în ruptul capului să-i dea o linearitate și o minimă coerență, dacă nu o imagine unitară. Totul e haotic, fragmentat, disparat. Cross-cutting:

“Îi era somn, era agitat și totuși nu se simțea în stare să facă nimic. Bucuria pe care o anticipase la plecare, cînd îi arătase vameșului român pașaportul verde, cu viza pentru Statele Unite, bucuria plecării Dincolo nu se rotunjea acum, la sosire, așa cum își închipuise, cu o bucurie și mai mare.

– Acum, cînd îmi aduc aminte, mi se pare că buimăceala aceea nu l-a părăsit aproape un an întreg. A fost un an din care își amintea doar fragmente disparate, bucăți de viață intense, trăite cu adevărat, dar extrem de scurte, ca niște scene de film tăiate la întîmplare de un operator de film neștiut și între care se întindeau zile și chiar săptămîni goale, lipsite de consistență, incerte și învăluite în ceață” (p. 259).

Dincolo de distanța geografică, de miile de kilometri despărțind România de Statele Unite, sînt două planuri temporale, profund impregnate psihologic, care fac diferența. Primul e timpul copilăriei ceaușiste, în care granițele țării sînt impermeabile și peisajul social pare încremenit. Într-o lume închisă și care nu evoluează, imaginația copilului compensează, iar conștiința în formare a adolescentului împinge spre revoltă. Și fiindcă revolta, în România Socialistă, nu este posibilă (iată tema altui roman), experiența hotărîtoare a personajelor lui Radu Pavel Gheo va fi tentativa de a trece granița vestică și a ajunge Dincolo. Instinctul prozatorului și inteligența compozițională a autorului fac din scena fugii lor ratate o scenă de mare roman. Sînt cele mai puternice pagini ale cărții acestea în care Marius, Cristina și ceva mai maturul Leo, trei liceeni bănățeni, sînt prinși “în perimetru”, “pe fîșie”, și apoi batjocoriți o noapte întreagă de soldații stîrniți de un tuciuriu în kaki pe nume Custură. Nu știu dacă Radu Pavel Gheo și-a calculat și acest efect onomastic, dar pare plauzibil, la modul simbolic, că soldatul mărunțel și rău taie în două, rudimentar și traumatic, viața adolescenților aproape copii. În spate rămîne pentru totdeauna vîrsta reprezentărilor înfrigurate și timpul istoric mort al socialismului tîrziu, în care fiecare ecou de Afară reverberează puternic. Romancierul are răbdare să meargă și să “rămînă” în urmă, pentru a explora pe toată circumferința lui acest ultim deceniu socialist. Capitole consistente ne dau reperele: Marius, 1986, apoi Paul, 1983, Paul, 1978, cu revenire la Marius, 1978. Cristina, singura fată din grup, și Leo, “străinul”, timișoreanul șmecher și agresiv ce se impune în fața oravițenilor, sînt văzuți prin prisma celor doi eroi de format mic care, ambii, ar cam iubi-o pe prietena lor cu cîrlionți și sînt enervați la maximum de “leu’ pulii”.

În acest prim cerc temporal, Radu Pavel Gheo dilată din interior, cu o perspectivă subiectivată într-un chip intim, fiecare dintre momentele ce compun o vîrstă. Copii mici veniți în vacanțe la bunici, pre-puberi și puberi luptîndu-se în taberele tipice din Teicova sau de oriunde pe cuprinsul patriei dragi, pre-adolescenți ce se chinuie să colecționeze abțibilduri cu fotbaliști ori reviste și gadget-uri străine, adolescenți care ascultă pe unde prind formații occidentale și visează – cu ochii la posterul întins pe perete – la un Corvette roșu decapotabil, ca în Little Red Corvette al lui Prince. Pentru că mai nimic nu se poate face și realiza aici și acum, totul va fi atins Dincolo și Cîndva. Într-un Occident ce-i va primi cu brațele deschise, într-o Americă a tuturor posibilităților… Fericirea copiilor cărora prozatorul, prin tentativa de fugă și prin batjocura Custură, le spune noapte bună! este (oricît ar părea de paradoxal pentru promoțiile următoare) exact fericirea intensă, de transfer imaginativ, a decrețeilor. În zecile de detalii dezarhivate meticulos, ca și pe această axă emoțională, Radu Pavel Gheo a dat romanul unei generații.

La fel de interesantă, bine adîncită și subtil modulată este și narațiunea cealaltă care, pornind din copilăria în Epoca de Aur, se va individualiza și spația. Ascultînd împreună hit-urile date pe un post de radio iugoslav, la vîrsta primelor semne ale feminității Cristinei, cei trei prieteni pe care “viața îi va despărți” (și care par în acest moment de grație optzecistă “uniți pentru totdeauna”) au aceleași referințe, același limbaj și aceeași sensibilitate puștească. În urmă cu cinci ani, văzuți într-o scenă comună, Paul și Marius se comportă și se exprimă aproape identic. Radu Pavel Gheo utilizează, pe alocuri, chiar aceleași fraze: mod de a sugera că la o aceeași vîrstă incipient-pionierească, într-o aceeași epocă înghețată, identitățile se suprapun.

Timpul celălalt e al maturității problematice și al felului distinct în care, după Revoluție, fiecare își va face singur viața. Într-un acord impecabil, prozatorul va urmări și va expune lucrurile în ritmul alert, ba chiar trepidant, ce se va impune. Diferențele sînt păstrate și speculate cu artă. Radu Pavel Gheo montează paralel și trece brusc, printr-un CUT cinematografic, dintr-o dimensiune în alta; și personajele însele (îndeosebi Marius) fac aceste traversări și translări. Într-o scurtă vizită de afaceri în România de care s-a despărțit în 1990, româno-americanul de succes Marius e invadat de un trecut afectiv cu care țara revăzută pe fugă are tot mai puțin de-a face. Personajul atît de bine înșurubat în propria copilărie românească pare acum depeizat și năuc. Are probleme cu vameșii, cu polițiștii și bișnițarii, cu recepționerii de hotel; și după o lungă discuție cu vechiul său prieten Paul, realizează că s-a înstrăinat și de el. Vechiul lui vis, să meargă cu un Chevrolet roșu decapotabil, a fost atins. Dar, intrat în poza de transfer și succes capitalist pusă pe peretele copilăriei ceaușiste, Marius se comportă în prezentul lui 2000 ne-natural, artificial, inadaptat la o realitate românească modificată și ea. Timpul omogen, calupul generaționist, s-a spart și curge acum în toate direcțiile, cu viteze diferite îndepărtînd incredibil oameni odată atît de apropiați.

De aceasta profită… Diavolul, introdus și menținut în cadru de un romancier atît de sigur pe forțele lui, încît dublează registrul realist printr-unul adaptat-fantastic. De parcă alternările și variațiile pe temă dată din Noapte bună, copii! n-ar fi fost suficiente, Radu Pavel Gheo aduce respirația și chiar prezența supranaturală în decorul mișcător al personajelor centrale. Deoparte sînt Dumnezeu și Sfîntul Petru, înfățișați ca niște țărani rătăciți la oraș, cu tălpile goale (!) și vorbe cu miez; de cealaltă apare un demonic Dunkelman, cu un Mercedes luxos, o Fundație prosperă pentru Arte, ochi gri-metalici fugind în toate direcțiile și palme nefiresc de fierbinți. Cea mai riscantă, dar și foarte bine realizată, scenă a romanului este confruntarea la o partidă metafizică dintre liniștitul Petre și dintr-odată agitatul, febrilul Dunkelman. Miza e sufletul scriitorului aspirant Paul, care a semnat un contract editorial cu Fundația lui Dunkelman, și pe care blajinul apostol ar vrea să-l recupereze. Atuurile Binelui și ale Răului se întretaie și se taie unele pe altele, prefirînd din nou vîrstele, experiențele și figurile cunoscute, în logica lor superioară înainte greu de prins, într-o coerență deodată orbitoare: “Paul icni și închise o clipă ochii. Cînd îi deschise, văzu că Dunkelman trîntise pe masă o fotografie rotunjită la colțuri ca o carte de joc și tresări violent: era poza lui Leo. Bătrînul aruncă și el o carte care era tot o fotografie, una cu cineva necunoscut, iar Dunkelman bătu cu piciorul în pămînt și aruncă deasupra poza Cristinei. – Ah! scăpă tînărul, străbătut de fiori reci. Transpirase și capul i se învîrtea, dar nu-și mai putea dezlipi privirea de masa unde de-acum se îngrămădeau, una peste alta, fotografii de cunoscuți și necunoscuți. Îl văzu pe bunicul lui, pe bunică-sa, apoi pe Ginuțu, puștiul care se sinucisese acum vreo douăzeci de ani în Teicova, pe tanti Cornelia, pe maică-sa, ba chiar și pe Marius, arătînd exact așa cum era acum, apoi alți bărbați, alte femei, ca și cum cei doi voiau să înșire pe masă toată populația planetei. Paul începu să răsufle greu. Transpirația îi curgea șiroaie pe spinare și avea bufeuri de febră. Poate chiar era bolnav. Simți că amețește și chiar cînd era gata să alunece de pe scaun într-o parte, Dunkelman îl apucă de ceafă cu o mînă mare și grea, îl trînti pe masă și zise, cu o ură inexplicabilă: – Na, și pe el! Paul se izbi cu fruntea de tăblia vopsită a mesei și se încovrigă ca un fetus” (pp. 408-409).

Sleit parcă de această confruntare epică, autorul autorului aflat în dispută va scrie destul de stîngaci paginile Părții a V-a, alterată, pînă la un punct, de cuvinte și expresii inabil folosite: de la “cel mai tare îl incita gîndul” la “alta era explicația stării de vioiciune și de mulțumire care îl învăluia”, și de la “continuă el pe un ton de conversație” la “a fost năpădit de un rîs atît de zguduitor”… Romanul se recalibrează însă și redevine formidabil prin finalul călătoriei românești a lui Marius. Accident mortal realist și o continuitate fantasmatică a personajului înspre locul secret și magic al copilăriei lui. Al copilăriei lor; al copilăriei noastre.

­*) Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, roman, Editura Polirom, Iași, 2010, 496 p.

Fotografia lui Daniel Cristea Enache a fost realizată de Laurențiu Midvichi.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.