Romanul unui doctorat. Studiu de caz/ de Antonio Patraș

Dintre puținii cronicari care au scris (și aceștia, fără prea mare entuziasm) despre romanul lui Caius Dobrescu (foto), Teză de doctorat, nimeni nu a trecut cu vederea efortul presupus de lectura celor aproape 900 de pagini câte numără masivul op apărut la Polirom nu de mult.

Se pare că până și criticul literar (cititor, zice-se, profesionist) începe să-și piardă răbdarea și să prefere volumele subțirele sau de dimensiuni măcar rezonabile, în pas cu grăbita lume de azi, atrasă de posibilitatea informării rapide prin mijloace alternative (audio book ș.a.). Însă cărțile de valoare nu mizează, de regulă, pe arta seducției facile, și nu obțin imediat un succes de proporții. Să ne amintim că a fost o vreme când scriitorii cultivau deliberat obscuritatea, ambiguitatea provocatoare, spre a nu da satisfacție burghezului modest și stupid, consumator de literatură proastă. Baudelaire vorbea chiar despre noblețea de a nu fi înțeles, și de aici pornind, știm cu toții, începe să se configureze ambițiosul ideal estetic al modernității.
Atunci, cum se explică oare firavul ecou al romanului semnat de Caius Dobrescu? Să fie în cauză efectiv lipsa de valoare a textului, ori formula greoaie, artificială, de inedit experiment narativ, mai mult sau mai puțin reușit? Apoi, dacă nenumăratele file nu se parcurg cu sufletul la gură, constatarea trebuie să ducă neapărat la concluzii nefavorabile?

E drept, valoarea romanului nu sare în ochi cu una cu două, după lectura repezită a câtorva fragmente, selectate în mod arbitrar. Deși ne pune răbdarea la încercare, cantitatea reprezintă în sine un prejudiciu estetic numai dacă devine, din lipsă de idei și talent, materie excedentară, vegetație prolixă sufocînd inutil pagina. O astfel de expresie gonflată a sterilității grafomane s-ar fi putut dovedi și cartea lui Caius Dobrescu, în condițiile în care prozatorul s-ar fi rezumat exclusiv la parodierea limbajelor de lemn și a jargonului pedant-formalist. Procedeul rămâne, firește, prea derizoriu pentru a justifica virtuozitatea emfatică, proliferarea monstruoasă a textului. Dar comedia limbajului, ca și satira subsecventă, cu întreg arsenalul mijloacelor retorice cunoscute, constituie numai latura exterioară, decorativă, partea de butaforie a unui spectacol complex, gândit să nu se consume de la un capăt la celălalt la nivel verbal. De altfel, “satiră” e la origine un termen latinesc desemnând ulterior amestecul (“salată”, “ghiveci”) de ingrediente formale și de conținut într-o compoziție sui generis (romanul lui Petronius inaugurează o serie bogat reprezentată), astfel încât critica limbajului să dubleze critica socială, pe un suport narativ minim. Aceeași rețetă o găsim și în Teză de doctorat, roman care se înscrie, tematic, în categoria literaturii inspirate de mediul universitar (reperele fundamentale vin de la anglo-saxoni: C.P. Snow, Evelyn Waugh, Kingsley Amis, David Lodge), satirizat cu o vehemență pe măsura energiei malign-pedepsitoare a verbului arghezian din Cimitirul Buna-Vestire (Gică Ludu e un Gulică Unanian cu personalitate mai complicată, și de aceea oarecum șters ca personaj, ca tip, mai puțin memorabil).

La prima vedere, luând în calcul uzanțele elaborării unei lucrări științifice comme il faut, așa-numitul “roman” urmează binecunoscutul tipar academic: structurată pe cinci mari capitole ce-și propun să trateze un subiect practic inepuizabil (vezi și titlul, vag conceptualizant, Problemele dezvoltării: o relectură la cumpăna mileniilor), sub competenta îndrumare a “acad. Prof. dr. dr. doc. (em.) Octavian Tache”, teza semnată de “drd. Gheorghe (Gică) Ludu” contrariază totuși orizontul de așteptare al lectorului naiv, ca și al Înaltei Comisii de Evaluare, în cel puțin două privințe: 1. absența bibliografiei și a index-ului de autori (capitolul cel mai plăcut pentru cititor, nu-i așa?); 2. insistența cu care doctorandul ține să precizeze, ici și colo, că “prezenta lucrare științifică are statutul de work in progress”, adăugând apoi, ca un refren obsesiv și absurd: “Conform uzanțelor academice internaționale și legislației în vigoare, citarea unor părți din ea, indiferent de extensia acestora, sau chiar numai a titlului său nu este permisă fără acceptul explicit al autorului. Și nici măcar atunci”.

Ei bine, această inserție paratextuuală care-l deranjează vădit pe versatul profesor coordonator Octavian Tache (personaj fictiv modelat după chipul și asemănarea universitarului corupt, ignorant dar puternic, recrutat din rândurile vechii nomenclaturi) avertizează de la bun început asupra caracterului ironic-fantezist al discursului și a derapajului intenționat înspre narațiunea ludic expeimentală – ceea ce justifică suficient de convingător și calificația generică de “roman”. În fapt, e vorba despre o metaficțiune supradimensionată, roman total (“summa”) ce-și trage sevele deopotrivă din realitatea imediată și din litera scrisă, din viață și mit, îmbinând într-un melting-pot uriaș narațiunea, eseul și fișele de lectură, confesiunea și discursul simili-științific, în acord cu “propensiunea cosmotică” identificată de Albérès drept trăsătură caracteristică prozei moderne. La toate acestea se adaugă ironia, care subminează în permanență morga academică, gesticulația de comedie a intelectualului trufaș, deprins să se asculte numai pe sine. Prin urmare, nici nu-i de mirare că Gică Ludu îmbracă haina bufonului și-și pune pe cap tichia cu clopoței, în buna tradiție a literaturii carnavalești. Așa se face că, treptat, doctorandul se trezește vorbind despre tot felul de lucruri, ca un narator stăpânit de demonul locvacității, captivat de jocul textualizării (pe muchie de cuțit!) și al decupajului (aleatoriu numai în aparență), în linia sus-pomenitului scenariu (work in progress).

După cum se observă cu ușurință, principiul structurant al întregului constă în aglutinarea stereotipă de secvențe relativ autonome, majoritatea interșanjabile, edificând o poetică de tip dinamic, procesual, care exploatează resursele artistice ale materialului secundar, i.e. tot ceea ce intră în laboratorul operei propriu-zise. Identificăm astfel, în atitudinea prozatorului, o programatică simpatie pentru fragmentarism și imperfecțiune, reflex al gândirii sale individualist-sceptice (și, deci, tolerante, generos comprehensive). Dincolo însă de acest relativism salubru, principial, Caius Dobrescu se dovedește la fel de neînțelegător ca și altădată față de păcatele lumii noastre lumpen-balcanizate, la fel de perseverent în lupta contra comunismului de ieri și de azi, necruțător cu leprele cultivate, chiar crud – dar numai cu impostorii, cu ticăloșii de toate formele și culorile. Înzestrat cu o statură avantajoasă și cu o inteligență nervoasă, de luptător încercat, mândru ca un senior din vechime gata oricând să schimbe la nevoie condeiul cu spada, colegul de grup literar al lui Marius Oprea continuă și el, cum poate, vânătoarea de securiști, spre exasperarea intelectualilor acomodați și a rezistenților prin cultură. În consecință, e cât se poate de normal ca și romanul de față să capete pe alocuri nuanțe de pamflet violent, în tonalitate sumbru-apocaliptică.

În altă ordine de idei, confruntarea dintre scriitor și omul de știință, subiect tratat pe larg în cuprinsul cărții, aduce câștig de cauză primului – și asta nu doar în teorie, de vreme ce însăși intenția de a compune o teză de doctorat e deturnată, consecvent, de ambiția romancierului în formare, dornic parcă să spună totul dintr-o suflare. Să nu se înțeleagă totuși, din cele spuse acum, că autorul nu ar pricepe rostul științei. Nici vorbă! Necesitatea conceptualizării reflectă, doar, aspirația către exactitate, nevoia de adevăr, cum foarte prompt constată la un moment dat ludicul narator (în anumite regiuni, “ludu” ar însemna, după spusa unui ardelean de încredere, prostul satului sau, oricum, ceva în genul personajului cu pricina): “cred totuși în importanța și rostul conceptualizărilor. Deși ceea ce descriu ele nu are, probabil, nici o legătură cu realitatea, tocmai fiindcă, în ultimă instanță, sunt despre nimic, ele au această virtute, care nu trebuie neglijată, a profundei, congenitalei familiarități cu nimicul”. Pe de altă parte, știința nu poate satisface suficient setea de concret, care se potolește la alte izvoare, mai puțin abstracte: “Și cum prezenta teză de doctorat reprezintă, în fond, un studiu științific efectuat asupra mea însumi, este necesar să analizăm în permanență bazele cele mai profund materiale ale existenței mele.” De aceea ajunge prozatorul să țină partea, vehement, temeiurilor subiective ale oricărui gen de cunoaștere, de unde și dezideratul întoarcerii la realitate (în forma ei cea mai pură, organică), precum și opțiunea lipsită de echivoc pentru literatură, înțeleasă ca discurs integrator, totalizant, menit să redea cuvintelor și spiritului libertatea originară. Trebuie precizat însă că gîndirea de la care se revendică doctorandul-narator nu are nimic de-a face, cum ar putea crede membrii Înaltei Comisii, cu “mesajul generos al educației materialiste pe care am primit-o cu toții”, chiar dacă Materia înseamnă “pe de o parte, o acută experiență a factualității, pe de altă parte, o revelație a plenitudinii, a osmozei, a acelui caca cald, nediferențiat și plenar, aflat în continuă mișcare, unde trebuie să ne-ntoarcem periodic pentru a ne regenera”.

Cum textul, am spus-o deja, își construiește din mers propria poetică, merită semnalate pasajele în care discursul romanesc se definește pe sine în felul riguros al unei narațiuni de tip demonstrativ, cu argumentele la vedere. Inițial, naratorul enunță premisele teoretice ale propriului demers, sedus de plăcerea pur gratuită a jocului – “Ar fi teoretic posibil ca toată această lucrare să aibă ca subiect relaxarea. Starea de disipare deconectată pe care o trăiesc acum fiind, probabil, lucrul cel mai interesant care mi s-a întâmplat în ultimele decenii. E ca și cum aș vorbi pe larg, pe sute de pagini (o, știu că trebuie să umplu câteva sute de pagini), în numele piciorului meu gol” – teoretizarea insignifianței subiectului în romanul-teză de doctorat (ca și alte câteva detalii de compoziție) mă trimite cu gândul la geniala carte a lui Laurence Sterne, care a inspirat și titlul prezentei cronici (Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, gentleman). Imediat mai apoi, naratorul își ia seama, iar doctorandul Gică, pățit, iese din nou în prim-plan pentru a s-și exprima scepticismul cu privire la capacitatea Înaltei Comisii de a-i aprecia digresiunile jucăușe: “Păi cum am putea noi, chiar dacă ne-am propune, să rivalizăm cu adorații noștri Maeștri, aflați la acel nivel al Cunoașterii unde se alcătuiesc Înaltele Comisii? (…) Oare Aerodinamica, Supla Comisie mă va ierta pentru propensiunile mele joculare? Oare va înțelege că aceste lungi divagații ludice reprezintă, de fapt, o formă de prețuire, de afecțiune?”. Iar când, în cele din urmă, vine și verdictul mult așteptat, atmosfera festivă se contaminează de mirosul greu al naționalismului troglodit, cu toate nuanțele aferente. După cum era de așteptat, în locul unui referat serios, eminentul conducător științific emite niște observații stereotipe, de înfiorătoare banalitate, vorbind despre teză în felul următor: “e puțin speculativă, pe ici, pe colo. Și miroase uneori a paradă de cunoștințe, cu toți autorii ăștia străini pe care-i citezi la tot pasu’, boala voastră, a tinerilor din ziua de azi. Adică, nu zic, frate, să nu-i citezi, e foarte bine, da’ parcă totuși pui prea puțin în valoare contribuțiile noastre naționale. Adică, hai să fim serioși, la urma urmei, cu ce-s, dom’ne, ăștia mai breji?”. Nimic nou sub soare. Acest gen de discurs n-a dispărut nici azi din universitățile noastre.

Ergo, dacă Gică Ludu găsește în literatură atât o cale de evadare din realitatea constrângătoare (obligația de a-și scrie teza), cât și modalitatea cea mai comodă de explorare a sinelui (vezi paginile de jurnal și mulțimea aluviunilor confesive ce mută centrul de greutate al textului înspre spațiul intimității), membrii Înaltei Comisii celebrează și ei încheierea mult prea abstractului ceremonial academic printr-un “ospăț ca-n basme”, în buna tradiție a locului, obișnuită să împace trupul cu spiritul într-o legătură trainică, armonioasă. Cunoscător avizat al realităților autohtone, naratorul știe de fapt că “toate acestea nu vor fi doar un ornament baroc, un fel de ciorchine imens și greu, atîrnînd la pulpa corabiei care este prezenta teză de doctorat, ca un fel de epilog căutat și artificial”. Oricât de neascultător va fi fost, ucenicul a învățat până la urmă lecția și înțelege să aducă omagiul cuvenit somităților la momentul oportun: “O, nu, masa noastră festivă va fi, fără îndoială, parte integrantă a muncii noastre de cercetare, căci ce este aceasta altceva decât tot sărbătoare a pragma-concretului, ca, de altfel, întregul meu demers științific și ca întreaga străduință pe care și-au dat-o, cu mine și cu generații și generații de mulți alții, devotații noștri Dascăli? Nu ne-au învățat, oare, toți Onorații Membri de astăzi ai Înaltei Comisii că menirea noastră principală este să explorăm realitatea, în formele ei cele mai concret-empirice?”

În acest registru marcat ironic se și încheie romanul, lăsând cititorului senzația apăsătoare de a fi participat la o comedie amară (deși locvace) despre resemnare ca soluție acceptabilă numai temporar, cu doza profilactică de umor și de obligatorie veselie. Fără să fie o carte mare (nici n-a fost scrisă cu asemenea pretenții exorbitante), Teză de doctorat consacră un prozator cu multiple posibilități expresive și cu o vână etică foarte puternică, capabilă să țină în frâu infernala mașinărie textuală. Și, atenție: revolta lui Caius Dobrescu nu a pierit!

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.