Rugăciunea lui Iisus: a sta la masă cu Dumnezeu/ de Marius Vasileanu

O carte despre Rugăciunea lui Iisus scrisă de occidentali este îndeobște o șansă. Fie are parte de acribia specific catolică și devine un prilej de a fi realmente manual de studiu, fie însumează un număr de pagini în care ortodoxia este tratată, ieftin, drept un tărâm al exotismelor.

În cartea sa intitulată “Tainele Rugăciunii lui Iisus” (Editura Doxologia, 2012, trad. Dragoș Dâscă), americanul Norris J. Chumley baleiază între cele două extreme sus-amintite. Lucrarea se dorește un manual de introducere în această temă și n-ar fi deloc rea dacă n-ar strecura ici-colea impresiile de călătorie ale autorului care, tributar ideilor preconcepute despre ortodocși, scapă adesea panseuri îndoielnice.

De altfel, în pelerinajul pe care-l face în câteva țări ortodoxe, în vederea unui film pe aceeași temă, autorul străbate importante locuri și se întretaie cu personalități ale ortodoxiei contemporane. Ideea acestui demers a venit, mărturisește Norris J. Chumley, în urma unor discuții cu Pr. John McGuckin. Cei doi s-au hotărât să refacă drumurile înaintașilor: “Ne-am decis ca model pentru călătoria noastră să fie o călătorie întreprinsă acum 1400 de ani de alți doi căutători, Sfântul Ioan Moshu (+ cca 619), un monah din Iudeea, și prietenul, ucenicul și tovarășul său monah Sfântul Sofronie (+ cca 639). Ioan a intrat din tinerețe în Mănăstirea Sfântul Teodosie de lângă Bethleem – o mănăstire construită, se spune, peste peștera unde magii s-au odihnit în călătoria lor călăuzită de stea în căutarea Pruncului Hristos. În jurul anului 568, Ioan, în căutarea unei forme de viață monahală mai riguroasă, s-a mutat în Mănăstirea Sfântul Hariton din pustia Iudeii. Aici l-a întâlnit pe Sofronie. După zece ani de stat la Sfântul Hariton, cei doi prieteni s-au decis să călătorească în Egipt și în Peninsula Sinai în căutarea celor mai sfinți și înțelepți monahi, nădăjduind că acești sfinți bărbați ar putea să-i învețe cum să se scufunde deplin în iubirea lui Dumnezeu.” (p. 20). Efortul celor doi credincioși contemporani nouă este similar: vor străbate Egiptul, Grecia, Muntele Athos, România, Ucraina și Rusia în căutarea celor care practică Rugăciunea lui Iisus.

O foarte percutantă introducere, profundă ca toate paginile scrise de acesta, este făcută de PF Bartolomeu, Patriarhul Contantinopolului. După ce arată pe scurt câteva date despre această rugăciune – care definește bună parte din mistica răsăritului creștin -, Patriarhul Ecumenic amintește nu numai despre cărțile “clasice” în care regăsim Rugăciunea lui Iisus, precum “Filocalia” și “Pelerinul rus”, dar – surprinzător pentru neavizați – și de celebrul scriitor J.D. Salinger în ale sale povestiri “tipărite inițial în «The New Yorker» și publicate ulterior sub titlul «Franny și Zooey»” (p. 10)…

Îndemnând cititorul la rugăciunea continuă, exprimările aforistice nu lipsesc din paginile Patriarhului Ecumenic: “«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă». Această rugăciune este scurtă și necomplicată. Rugăciunea lui Iisus poate fi întrebuințată de oricine ca o săgeată-de-rugăciune ce pleacă direct din inima noastră și ajunge în inima lui Dumnezeu prin inima lumii. Este rezultatul – mai presus de rostirea rugăciunilor obișnuite – a puterii tăcerii. Căci atunci când rugăciunea culminează în tăcere, ne trezim la un nou grad de conștientizare. Apoi, rugăciunea devine un mod de a simți mai limpede și de a răspunde deplin lumii din noi și din jurul nostru” (p. 11).

Inclusiv în capitolul VI, dedicat exclusiv românilor, găsim acele panseuri care puteau să lipsescă – aprecieri politice grăbite, impresii de călătorie sprințare etc. Dincolo de acestea, care țin mai degrabă de stil, în România cei doi sunt primiți de înalte fețe bisericești. Explicația este simplă, Pr. John McGuckin a locuit o vreme la Mănăstirea Rohia și tot aici a îmbrăcat haina monahală, este de-al casei. Dar, cu toate acestea, singurii duhovnici pe care-i vor întâlni sunt Pr. Teofil Pârăianu de la Mănăstirea Sâmbăta și Pr. Serafim Man de la Mănăstirea Rohia. Ceilalți sunt ierarhi: ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului, ÎPS Daniel, Mitropolit al Moldovei, PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Mai puțin mediatizat, iată gândurile Părintele Serafim Man despre rugăciune: “«Unul dintre cele mai mari daruri pe care Dumnezeu ni l-a dat este posibilitatea de a fi în contact permanent [cu El] oricând, oriunde», ne-a spus Părintele Serafim. «Rugăciunea este respirația inimii. Este gura cerurilor, a raiului. Este gura îngerilor. Noi, când ne rugăm, suntem, de fapt, precum îngerii care se află într-o stare de neîncetată laudă față de Dumnezeu. Din acest motiv, așadar, ni se spune că rugăciunea noastră trebuie să fie neîncetată». Era în vârstă, plăpând, vocea sa cu greu se ridica deasupra unei șoapte și totuși iubirea și harul lui Dumnezeu străluceau luminos în el” (p. 115-116).

Pelerinii însoțiți de aparatul de filmat (fapt care-i dezavantajează) sunt primiți și de câteva maici la Mănăstirile Voroneț, Agapia și Văratec. “Până în acel moment nu reușisem să convingem vreo maică să apară în film. În Egipt și Grecia, mănăstire după mănăstire, stareță după stareță ne-au refuzat. Dar nu și în România”, mărturisește autorul (p. 120). Desigur, aceste fapte pot fi îndelung discutate prin prisma antropologiei religiei, căci avem de-a face în mod evident cu diferite formae mentis. Nu neapărat maicile din România sunt în avantaj – dacă tot este să vorbim despre rugăciunea minții și despre cei câțiva vectori sine qua non ai acesteia, între care smerenia. Un singur exemplu: maica stareță Irina de la Voroneț le explică și le arată pelerinilor cum practică ea însăși Rugăciunea lui Iisus, pe respirație, în timp ce merge.

Dar surpriza cea mai mare a cărții este întâlnirea cu Patriarhul Teoctist, petrecută cu foarte puțin înainte ca acesta să plece din aceasta lume. De această dată explicațiile din off pe care ni le dă autorul nu sunt lipsite de sens: “Părintele John mă instruise cu o seară înainte despre protocolul cuvenit atunci când te întâlnești cu un ierarh și am vrut să îi sărut mâna. Sunt unii înalți ierarhi care, atunci când primesc în audiență, își întind instantaneu mâna pentru a fi sărutată, iar alții care, probabil din smerenie, nu dau de înțeles că urmează sărutul mâinii. Cu siguranță, Patriarhul Teoctist era unul din ultima categorie” (p. 127)…

“Când am adus vorba despre rugăciune, Preafericirea Sa a asemănat-o cu «a sta la masă cu Dumnezeu». Aceasta este o metaforă potrivită mai ales datorită ospitalității românilor (…) «Rugăciunea este atât de importantă încât reduce orice distanță dintre noi și Dumnezeu astfel că Îl putem vedea, ne putem apropia foarte ușor de El prin rugăciune»” (p. 129).

Punctul culminant al întâlnirii – poate și al cărții – a fost declanșat de întrebarea autorului: “Am întrebat șovăitor «Este real diavolul, răul?» (…) Din nou, temerile în privința lipsei mele de respect s-au dovedit nejustificate. Preafericirea Sa a răspuns: «Diavolul este atât de real, el se află chiar în această cameră cu noi!» S-a lăsat tăcerea; așteptam ca patriarhul să elucideze această afirmație uimitoare. «Întotdeauna, pretutindeni există o forță care încearcă să ne tulbure pacea încercând să submineze strădaniile noastre, să ne abată de la comuniunea cu Dumnezeu», a spus patriarhul. Această forță este diavolul” (p. 130)…

Cu un subtitlu mult mai explicit “Trăind prezența lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualități”, cartea lui Norris J. Chumley poate fi o bună poartă de intrare pe calea Rugăciunii lui Iisus. Iar “rețeta” ortodoxă pare a fi simplă: pentru a sta la masă cu Dumnezeu ești obligat să te detașezi de orice forță care-ți tulbură pacea.