Rusia, un fost vecin de viitor

Faptul ca Rusia si-a pierdut conditia de superputere nu inseamna ca si-a pierdut orice putere: a incetat doar sa faca jocurile la nivel global.

Chiar si in conditiile acestei autolimitari, Federatia Rusa ocupa un loc in topul puterilor regionale: e cel mai mare stat din lume, debordeaza de resurse energetice, poseda un considerabil arsenal (inclusiv nuclear), a intrat in G7 (care a devenit, astfel, G8), actioneaza ca membru permanent al Consiliului de Securitate ONU, discuta direct cu UE si NATO etc. Or, tocmai in zona acestui “etc.” apar problemele. Rusia a capatat iarasi complexul cetatii asediate, pentru ca nu poate intra nici in UE, nici in NATO, dar nici nu-si poate concepe viitorul in alianta exclusiva cu puterile emergente (China si India). Moscova nu vrea sa se izoleze si nici partenerii sai euroamericani nu vor asta. Care este insa terenul pe care fostii adversari se pot intalni? Democratia? Nu neaparat, de vreme ce democratia ruseasca e clar pandita de ispita autoritarismului centralist. Asa se explica faptul ca rusii vad misionarismul democratic ca pe un “pretext” pentru consolidarea strategica a SUA la periferia fostului imperiu sovietic (Asia Centrala si Caucazul de Sud). Lupta impotriva terorismului? Nu prea, dat fiind ca definitiile nu coicind (separatistii ceceni, bunaoara, sunt teroristi, in vreme ce separatistii transnistreni, mai putin). Singura arie de interes comun vizeaza dinamica schimburilor economice UE-Rusia si neutralizarea derapajelor, prin antrenarea Moscovei intr-un complex mecanism de dialog politic. Chiar daca programul acesta pare sa tinteasca doar la conservarea starii de fapt, el se dovedeste destul de ambitios (dat fiind ca nu comporta garantii inerente).

De 15 ani, relatiile romano-ruse aproximeaza, patetic, argumentele unui alt inceput. De cateva secole, Rusia ne-a dat motive sa ne temem de ea: ne-a invadat, ne-a impus ulterior dezastrul comunist, ne-a taxat cu epuizante datorii de razboi si ne-a indus ca atare un soi de rusofobie inertiala, care ignora marea cultura rusa ca parte a marii culturi europene, subestimand simultan “amanuntul” ca descindem din traditia comuna a Ortodoxiei. Nu-i mai putin adevarat ca si armatele noastre si-au depasit mandatul defensiv, pasind, alaturi de Germania nazista, intr-un razboi de cucerire… Eu unul regret ca nu ne-am putut lamuri trecutul: nici una dintre tari nu a condamnat oficial comunismul, nici una nu a gasit resurse politico-diplomatice pentru a vinde intern ambitia de a elimina punctele litigioase (tezaurul, Pactul Ribbentropp-Molotov etc.). Am picat in golul dintre declaratiile refondatoare si presiunea unei memorii ostile. Din fericire, sansa unei relansari de substanta e intacta. Mai mult, noile apartenente ale Romaniei (NATO si, in curand, UE) pot contribui la reasezarea raporturilor romano-ruse pe baze mai clare. Romania va gazdui facilitati militare americane, promovand totodata democratia, cooperarea regionala si deschiderea Marii Negre catre “familia” euroatlantica. Cel putin pe plan geopolitic, am devenit un partener predictibil, care poate iesi din menghina alinierilor ipocrite sau a disidentelor retorice.

Ambii parteneri (deocamdata virtuali) au desigur nevoie de imaginatie si de curaj. Imaginatie spre a construi proiecte comune si solidaritati sectoriale. Curaj pentru ca nu e simplu sa convertesti o adversitate istorica in cooperare durabila. Chiar daca nu ne mai este vecin, Rusia intrupeaza proximitatea noastra inconturnabila. Iata o evidenta care nu poate fi neglijata fara pierderi.