S P I R I T U A L I A/ Unde ne sunt modelele?

La limita luminoasă, discipolul primește invățătura direct de la Sursă, de la instanța supremă, de la divinitate. Maestrul este un pretext, un intermediar care a reușit la rândul său “performanța” revelației, a cunoașterii de ordin superior. In binecunoscuta sa carte pe această temă – vezi in ediția românească: “Maeștri și discipoli”, Ed. Compania, 2005, trad. Virgil Stanciu, George Steiner inventariază câteva teme clasice ale tensiunii generate de binomul invățător-ucenic. Fără a se focaliza decât in treacăt asupra fenomenologiei religiei, Steiner trece in revistă numeroase exemple culese din cultura universală. Ne intrebăm in ce măsură pot fi identificate astfel de exemple in cultura română. Spre exemplu, George Enescu a generat, fără indoială, numeroși discipoli, direcți sau indirecți, căci nu este obligatoriu să ai o relație cuantificabilă printr-un contact fizic concret cu maestrul. L-aș aminti aici pe Pascal Bentoiu, cel mai cunoscut urmaș român in domeniul compoziției, care, pe lângă propria creație, a și avut ulterior capacitatea și inspirația de a termina câteva dintre operele maestrului (Simfoniile nr. 4 și 5, poemul simfonic “Isis”, “Trio-ul cu pian in la minor”). In plan interpretativ, nu putem să nu amintim impresionantele pagini scrise de Yehudi Menuhin, care mărturisește că a avut șansa de a-și perfecționa in copilărie tehnica interpretării la vioară grație lui Enescu. Neindoios, se va putea specula despre discipolii lui Constantin Brâncuși, ai lui Corneliu Baba, ai lui Nae Ionescu sau Constantin Noica etc. In literatură, povestea ar putea incepe de la Mihai Eminescu, in planul creștinismului ortodox din partea noastră de cer odată cu Nicodim de la Tismana și cu Paisie de la Neamț ș.a.m.d. Steiner identifică și câțiva vectori care structurează binomul maestru-discipol. Pe scurt, tipologia invățătorului variază de la “cea a pedagogului care distruge suflete, la cea a maestrului carismatic” (p. 9). Poate că nicicând in cultura română nu au existat atâția distrugători de suflete ca in istoria noastră recentă, incepând de la aventurile pseudocreștine legionare și continuând cu spectacolul horror prestat la scară națională de comuniști, ca să nu ne referim decât la fenomenele de anvergură. Dar și multe dintre actualele manipulări care se petrec prin intermediul mass-media ar merita atenție… Care sunt sursele falsității, se-ntreabă, in treacăt, Steiner? Cu alte cuvinte, care este patologia profetului mincinos, a pedagogului distrugător (conștient sau nu) de minte și de suflet? Iată o intrebare veche care merită o atenție specială astăzi, nu atât din motive spirituale, să spunem, pentru cei care “nu au organ” pentru o astfel de abordare, cât măcar in scopuri practice. Spre exemplu, un invățământ care iși schimbă din doi in trei ani regulile, formele de examinare și exigențele, după cum se schimbă miniștrii, ori o cultură invadată masiv de subcultura manelisto-otevistă, nu pot genera decât indivizi de nivelul lui Vanghelie și Becali drept “modele”, drept “maeștri”. De altfel, sondajele recente arată, intr-un procent ingrijorător, fascinația pe care o generează latifundiarul din Pipera in rândul adolescenților… Fără a ne victimiza excesiv, trebuie să recunoaștem că in România de azi, inainte de o criză economică și politică, inainte chiar de o criză morală, există o criză a modelelor și a principiilor. Dacă, in plan politic, social, pedagogic, cultural, modelele reale sunt din ce in ce mai rare – căci vorbim aici despre modelele reale versus modelele inchipuite -, cele mai multe așteptări se indreaptă, firesc, către Biserică, instituție care se bucură de cea mai mare incredere din partea românilor. Dar și aici pare a fi o adevărată babilonie. Sunt de-a dreptul jenante luările de poziție ale Bisericii Ortodoxe Române care vorbesc despre criza morală, când aceasta, Biserica, șchioapătă in privința valorizării modelelor reale. Cum poți pleda pentru modelele spirituale care au colaborat cu Securitatea și care astăzi se ascund penibil in spatele unor procese cusute cu ață albă!? Cum poți vorbi despre model in cazul unui ierarh urmărit pentru corupție de DNA, dar păstrat in funcția de conducător al unei Arhiepiscopii!? Până și in mediul laic un ministru urmărit de DNA este eliberat din funcție până la limpezirea situației! Să ne ințelegem: Biserica are o ofertă generoasă de modele din trecut sau din prezent, dar acestea riscă să fie eclipsate de mizeriile pe care le ascunde incă sub preș. Modelul exemplar al creștinului este, in general, monahul, care, pe măsură ce ajunge la o “viață imbunătățită”, este recunoscut ca atare, un demn urmaș al modelului perfect – Iisus Hristos. Eventual, după moarte, in urma unei atente cercetări, este canonizat. Zilele trecute, a plecat dintre noi extraordinarul duhovnic care a fost Pr. Teofil Părăian (vezi foto) – iată un model fericit de echilibru, de creștinism asumat nefanatic, deplin ancorat in cultura timpului, fără a fi abandonat nicidecum exigențele propriei credințe. Paradoxal, dar in totală congruență cu tradiția, acei câțiva mari duhovnici (recunoscuți adesea drept lideri informali) care mai trăiesc incă au o perspectivă destul de aspră cu privire la viața actuală a Bisericii condusă de Sf. Sinod alcătuit din ierarhi (liderii formali). Lucru firesc, căci așa s-a petrecut intotdeauna in istoria creștinismului – marii spirituali au fost nonconformiști, s-au lăsat imbrățișați de stilul profetic. Nu putem insă ignora faptul că și aceste modele sunt uneori depășite. Aderența la realitatea inconjurătoare le este adesea perturbată de bruiaje provenite fie prin “binevoitori” fanatizați care ii parazitează, fie prin limitele proprii care produc pur și simplu o defectuasă adecvare la lumea in care trăim astăzi. Isteria recentă legată de pașapoartele biometrice este doar un ultim exemplu. Orice autoritate (spirituală) iși păstrează statura numai cu condiția așezării intre limitele competenței proprii și nu intre cele improprii. Cu alte cuvinte voi apela la un mare duhovnic pentru a afla ceva in plus despre viața duhovnicească/spirituală și nu despre ultima versiune de Windows sau despre gripa porcină… Schimbând ceea ce este de schimbat, ne vom explica astfel ceea ce se petrece și in alte spații: dacă masa critică a liderilor informali ajunge să devină totuna cu cea a liderilor formali, iar aceștia sunt periculos defazați față de istoria contemporană vie, entitatea de credință este pasibilă de grave derive – a se vedea ceea ce se petrece in ultimii ani cu ingrijorător de multe grupări care aparțin islamului. Din fericire, creștinimul și-a rezolvat, in general, această boală a adolescenței spirituale, dar, in special in ortodoxie, care din motive istorice a stat departe de unele incercări ale modernismului, mai există tentative. In fine, să ne amintim de un alt mare dispărut al acestor zile, Claude Lévi-Strauss, considerat părintele antropologiei. Iată ce spunea, cu melancolie, acest venerabil maestru (care in câteva săptămâni ar fi implinit 101 ani!) intr-unul dintre ultimele interviuri: “Ne indreptăm către o civilizație la scară mondială. Trăim intr-o lume căreia nu ii mai aparțin. Cea pe care am cunoscut-o, cea pe care am iubit-o, avea 1,5 miliarde de locuitori. Lumea de acum are 6 miliarde de ființe. Nu mai este a mea”. Cu siguranță, această altfel de lume este in căutarea modelelor spirituale vii care să o reprezinte cu adevărat. Fără a-și trăda valorile și tradiția, creștinismul (dar și celelalte mari religii, deopotrivă) va putea aduce valențe proaspete numai in măsura in care va ști să se repoziționeze inteligent in raport cu provocările lumii de azi și de mâine. Poate că timpul noilor modele fondatoare va fi inlocuit preponderent de timpul modelelor coagulante – iată o temă asupra căreia vom mai medita aici. Vectorii și paradigmele omenirii globalizate așteaptă să fie descoperite. La limita luminoasă, acești vectori și paradigme există deja, in așteptarea vizionarilor care ni le vor impărtăși. De aceea, aș putea rezuma incheind, deocamdată, tot cu o intrebare: unde ne sunt vizionarii?

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri – in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ”Adevarul” si redactor-sef al revistei ”Adevarul literar si artistic”; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ”NewsIn”, coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ”Aldine” al ziarului ”Romania libera” si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.