Sa fie oare decaderea Frantei?

Se stie ca francezii sunt foarte sensibili – daca nu chiar susceptibili – cand vine vorba despre pozitia Frantei in lume. Statul francez cheltuie mari sume de bani pentru a promova in strainatate limba si cultura franceza, dar francezii sunt in mod dureros constienti ca pozitia tarii lor in lume nu mai e ce a fost odinioara.

Nu e de mirare, deci, ca in timpul ultimelor alegeri prezidentiale, publicarea unui raport al Comisiei Europene care sustine ca Franta a cazut de pe locul al treilea pe locul al zecelea in ierarhia economica a statelor europene a determinat controverse si crize de constiinta. Curand, presedintele Jacques Chirac l-a acuzat pe rivalul sau Lionel Jospin de a fi provocat “decaderea Frantei”.

OECD si Eurostat, institutiile europene responsabile cu astfel de date statistice, au considerat ca au pus capat acestui aspect al disputei aratand ca Franta, Germania, Italia si Marea Britanie se bucura de un nivel de viata echivalent pe cap de locuitor. Insa controversa mai larga nu a disparut. Discutiile ingrijorate despre “decaderea Frantei” au reaparut in contextul protestelor de strada din acest an impotriva reformei sistemului de pensii, al divergentelor crescande cu Comisia Europeana in privinta politicii fiscale si al certurilor cu America pe tema razboiului din Irak.

Cea mai bine vanduta carte de non-fictiune in Franta este la ora actuala o lucrare polemica a lui Nicolas Baverez, La France qui tombe (Franta care cade). Cartea lui Baverez e plina de citate din De Gaulle si Napoleon. Conform autorului, ultimele mari realizari ale Frantei dateaza din anii ’70, cand au fost lansate trenul ultrarapid TGV si avionul Airbus. El ii infiereaza atat pe Mitterand, cat si pe Chirac pentru “talentul lor comun de a castiga alegerile si apoi de a face din Franta un perdant”. Succesul cartii este in sine indiciul unui soi de senzatie de rau. Dar de ce natura e acesta?

Dovada degenerarii prezentate de Baverez nu este atat de convingatoare pe cat considera el. De pilda, el citeaza reducerea numerica a locurilor de munca din industrie ca dovada clara a decaderii Frantei. Insa dezindustrializarea este o trasatura comuna in toate tarile avansate. Ba chiar Franta se prezinta mai bine decat cele mai multe din tarile bogate concurente si, spre deosebire de Germania, de Marea Britanie sau de Statele Unite, si-a mentinut, la scara globala, aceeasi cota de piata in sectorul industrial pe care o avea la inceputul anilor ’70.

Mai mult, conform unei instrument mai bun de masurare a competitivitatii, investitiile straine, Franta se prezinta foarte bine. Potrivit unui raport recent al Consiliului pentru Analiza Economica, investitiile directe in Franta au crescut la 60 de miliarde de euro in 2001, aproape dublu fata de cele in Germania. Competitivitatea costurilor in Franta s-a imbunatatit si ea, cu 20%, in ultimele trei decenii, in conditiile in care productivitatea mai mare a amortizat cresterea rapida a salariilor.

Miezul problemelor pe termen lung ale Frantei este insa chiar teama de pierdere a locurilor de munca din industrie. Franta ramane o mare putere industriala in domenii traditionale, ca industria automobilelor sau cea aerospatiala, dar e in urma altora pe pietele unde predomina inovatia si companiile mai mici sunt cele care promoveaza tehnologii noi. Franta cheltuie, de exemplu, doar 30 de miliarde de dolari pe an pentru cercetare si dezvoltare in tehnologia de varf, comparativ cu 50 de miliarde in Germania, 98 de miliarde in Japonia si 265 miliarde in SUA.

Pe scurt, analiza lui Baverez duce intr-o directie gresita. Franta a traversat o serie de reforme extrem de importante in ultimele doua decenii: liberalizare economica si financiara, eliminarea controalelor asupra preturilor si a cursului de schimb, incetarea restrictiilor de credit, liberalizaree europeana, reducerea inflatiei si a deficitelor comerciale, introducerea euro si globalizarea fortata a companiilor nationale. Raul francez nu are de-a face cu nimic din cele de mai sus.

Problema Frantei e ca nu reuseste sa recunoasca noua lume din care deja face parte. Capitalismul francez de stat e mort, iar Frantei ii vine greu sa se impace cu aceasta idee. Probabil chiar ca Franta e singura tara unde un prim-ministru, Lionel Jospin, se simte obligat sa-si ceara scuze la o zi dupa ce a declarat la televiziune ca “statul nu este atotputernic”.

Sunt multe motive pentru acest gen de schizofrenie franceza, dar una extrem de importanta are de-a face cu jocul politic din ultimii douazeci de ani. Pana in 1981, Franta a avut o distinctie clara intre dreapta si stanga. De atunci, administratiile Mitterand si Chirac deopotriva si-au estompat profilul ideologic pentru a putea face fata dificilului proces de adaptare la Europa si la globalizare.

O epoca de “terapie de soc” a la Margaret Thatcher, cu douazeci de ani in urma, ar fi dus la cristalizarea unei noi constiinte politice. Dar consensul asupra eludarii reformelor i-a permis Frantei sa traiasca intr-o lume si sa gandeasca in cadrele alteia. Aceasta este o cauza de baza a cataclismului politic care a explodat in timpul ultimei campanii prezidentiale, cand liderul de extrema dreapta Jean-Marie Le Pen a ajuns in turul al doilea al scrutinului prezidential, depasindu-l pe premierul in exercitiu Lionel Jospin.

Ascensiunea extremei stangi, care a recoltat 10% din voturi in timpul campaniei prezidentiale, este si ea o marturie a respectivului esec politic. Franta are nevoie mai mult de o revolutie politica decat de una economica pentru a se putea concilia cu realitatea, realitate din care face parte si recunoasterea faptului ca “decaderea Frantei” corespunde unei temeri pe care francezii si-au inventat-o singuri.

Daniel Cohen este profesor de economie la Ecole Normale Superieure din Paris.

Project Syndicate in cooperare cu Le Monde, noiembrie 2003