Să fugi dintr-un oraș mare și cenușiu/ de Stelian Țurlea

În martie acest an, semnalam în „Ziarul de duminică” primul volum al Tetralogiei napolitane, apărut la Editura Panora M, intitulat „Prietena mea genială”, o carte  superbă care părea să deschidă largi orizonturi. Un roman superb despre prietenia dintre două adolescente în lumea sumbră napolitană de după al doilea război mondial. Acțiunea romanului este plasată în anii 1950. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat șase cărți. Prietena mea genială este primul roman dintr-o serie despre două fete inteligente și descurcărețe din Napoli, care încearcă să-și construiască o viață într-o cultură violentă și opresivă. „Când eram mică – pe la doisprezece-treisprezece ani –, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou și lucrul ăsta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani, am început să scriu povești despre fete curajoase aflate în situații dificile. Însă am rămas cu convingerea – e adevărat, tot mai accentuată – că cei mai mari povestitori  sunt bărbații și că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți să povestești ca ei.” mărturisește Elena Ferrante, care reușește să scrie o carte pe măsura aspirațiilor ei.

Între timp a apărut și volumul al doilea al tetralogiei, „Povestea noului nume”*).  Acțiunea romanului este plasată, de astă dată, în anii 1960, dar în aceleași mahalale ale unui Napoli cenușiu. Continuă povestea celor două fete, dintre care una a abandonat școala și s-a măritat, obținând o condiție socială și financiară superioară originilor sale modeste, dar rămânând prizo­nieră într-o căsnicie nefericită, iar cealaltă continuă să învețe și până la urmă ajunge chiar la facultate și iese din mediul ei. Sentimentele fiecăreia oscilează, pe rând, între nepăsare, dispreț și iubire reciprocă profundă.

Pe când erau copile prietene, în școala primară, cea socotită „genială” nota într-un  jurnal tot ce se întâmpla în jur, visând să ajungă scriitoare. Dar cea care va scrie cu  adevărat o carte va fi cealaltă – cartea de față.

„Când mi-a cerut să jur că nu voi deschide cutia din niciun motiv, am jurat. Dar  cum m-am urcat în tren am desfăcut sfoara, am scos caietele și am început să citesc. Nu era un jurnal, chiar dacă apăreau acolo întâmplări detaliate ale vieții ei, începând cu sfârșitul claselor primare. Părea mai curând dovada unei îndârjite autodiscipline de a scrie. Erau multe descrieri: o ramură de copac, lacurile, o piatră, o frunză cu  nervurile albe, oalele din casă, diferitele piese ale mașinii de cafea, vasul cu jeratic, cărbunele și mangalul, o hartă amănunțită a curții, șoseaua, scheletul de fier ruginit de dincolo de lacuri, părculețul și biserica, tăierea vegetației din spatele căii ferate, blocurile noi, casa părinților, uneltele folosite de tatăl și fratele ei ca să repare încălțămintea, gesturile lor când munceau, culorile mai ales, culorile fiecărui lucru în diferite momente ale zilei. Dar nu erau doar pagini descriptive. Apăreau cuvinte izolate în dialect și în italiană, uneori cuprinse intr-un cerc, fără comentarii. Și exerciții de traducere în latină și în greacă. Și pasaje întregi în engleză despre prăvăliile din cartier, despre mărfuri, despre căruța plină ochi cu fructe și legume pe care Enzo Scanno o muta de pe o stradă pe alta în fiecare zi, ținând măgarul de căpăstru. Și multe considerații despre cărțile pe care le citea, despre filmele pe care le vedea în sala preotului. Și multe dintre ideile pe care le susținuse în discuțiile cu Pasquale, în pălăvrăgelile noastre.

Bineînțeles, desfășurarea nu avea continuitate, dar fiecare lucru ferecat de Lila în scris căpăta o relevanță, astfel că nici în paginile scrise când avea unsprezece sau doisprezece ani n-am găsit niciun rând care să sune infantil.

De obicei, frazele erau de o precizie extremă, punctuația foarte îngrijită, caligrafia elegantă ca aceea pe care ne-o predase învățătoarea Oliviero. Dar uneori Lila, ca și cum un drog i-ar fi inundat venele, părea că nu face față ordinii pe care și-o impusese.

Atunci totul devenea obositor, frazele căpătau un ritm foarte agitat, punctuația dispărea. În general, în scurt timp își regăsea un ritm relaxat, clar. Dar se putea întâmpla și să se întrerupă brusc și să umple restul paginii cu desene de copaci răsuciți, munți gheboși și fumegânzi, chipuri amenințătoare. Pe mine m-au fascinat atât ordinea, cât și dezordinea și, cu cât am citit mai mult, cu atât m-am simțit mai înșelată. Cât exercițiu era în spatele scrisorii pe care mi-o trimisese la Ischia cu ani în urmă: de aceea era atât de bine scrisă. Am pus la loc totul în cutie, promițându-mi din nou să nu-mi mai bag nasul.

Dar am cedat repede, caietele emanau forța de seducție pe care Lila o răspândea în jur încă de mică. Vorbise despre cartier, rude, frații Solara, Stefano, fincare persoană sau lucru cu o precizie nemiloasă. Ce să spun despre libertatea pe care și-o luase cu mine? Cu ce spuneam, cu ce gândeam, cu persoanele pe care le iubeam, chiar cu aspectul meu fizic. Fixase momente decisive pentru ea fără să-i pese de nimic și de nimeni.”

„Indiferent cine se ascunde în spatele numelui Elena Ferrante, misteriosul pseudonim folosit de autoarea romane­lor napolitane, două lucruri sunt certe: e femeie și știe să descrie orașul Napoli mai bine ca oricine. Stilul ei are finețea unei pânze de păianjen, dar totodată o forță a expresiei și o magie aparte, cu care creează o întreagă lume.” – Huffington Post  

*) Elena Ferrante, Povestea noului nume. Editura Pandora M. Traducere din italiană de Cerasela Barbone