Să ne omagiem părinții/ de Adrian-Silvan Ionescu

În 2014, un artist plurivalent – scenograf, pictor de șevalet, grafician, restaurator – George  Ștefănescu-Râmnic ar fi împlinit 100 de ani. La Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” i-a fost organizată, în intervalul 6 noiembrie-20 decembrie, o expoziție retrospectivă, însoțită de un amplu catalog, admirabil ilustrat. Fiul său, arhitectul Radu Ștefănescu, s-a ocupat de acest eveniment. A făcut-o cu delicateță, profesionalism și multă dragoste filială.

Artistul s-a născut în 1914, în satul Plăinești/Dumbrăveni, din preajma Rămnicului Sărat, de unde și-a adăugat la nume și pe acela al localității. Acolo avea să-și facă studiile liceale și să îndrăgească artele. În 1933 se înscrie la Academia de Arte Frumoase pe care o frecventează până în 1936. Acolo fost elevul lui Nicolae Dărăscu în a cărui companie a lucrat mult timp după aceea. În 1939 a fost mobilizat iar cursul războiului l-a dus tocmai în Crimeea unde, în 1944, a fost grav rănit. Ani de zile a avut sechele și un timp nu a mai putut picta.

Spre a nu se depărta de domeniul plastic s-a orientat spre grafica publicitară și scenografie. A activat la cercul de teatru de la ARLUS pe care îl conducea regizorul Ion Sava. Apoi a fost angajat la Romfilm și, în particular, a executat afișe și generice de cinematograf, schițe pentru decorațiuni interioare și proiecte de pictură murală. Printr-un efort de voință și încurajat de mentorul său, Dărăscu, din 1956, reia pictura pe care nu a mai părăsit-o până la moarte. În 1958 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Și tot în acel an a fost angajat de marea actriță Lucia Sturdza Bulandra ca scenograf la Teatrul Municipal unde a activat până la pensionare, în 1974. Scena a reprezentat un constant stimulent pentru Ștefănescu: a lucrat cu regizori și cu actori celebri, a recreat atmosfera secolelor trecute, a desenat costume de curteni sau de plebei. Activitatea ca scenograf și contactul cu lumea teatrului l-au păstrat tânăr și jucăuș. El a fost autor al decorurilor pentru memorabila piesă „Mamouret” de Jean Sarment în care a strălucit, pentru ultima oară, Lucia Sturdza Bulandra, protectoarea sa. A reprezentat-o în acest rol, tronând pe un fotoliu și înveșmântată într-o toaletă cu nuanțe de roșu greu. Nu a fost singurul portret ce i l-a făcut: ca semn de mare admirație și recunoștință, a imortalizat-o în rolul titular din „Nebuna din Chaillot”, obținând o pânză plină de forță evocatoare prin cromatică și compoziție. Chipul îmbătrânit și marcat de o distinsă oboseală trăiește, cu pregnanță, în masa vibrată de roșu și verde prin care sunt figurate, într-un amestec de manieră postimpresionistă și fovistă, rochia, pălăria cu pene și profuzia de ornamente agreată de personaj. Pentru Muzeul Teatrului Național a elaborat portretul soțului acesteia, tragedianul Tony Bulandra, cu trăsăturile sale fine, nobile, inconfundabile. Portretist de mare anvergură, pătrundea psihologia modelului, înțelegea și reprezenta tăcerea, dialogul mut, interior. Un prieten apropiat i-a fost tatăl semnatarului acestor rânduri, portretistul de caracter Silvan, pe care l-a surprins în preajma împlinirii vârstei de 76 de ani, cufundat în gânduri. Ca semn al împărtășirii acestei atitudini pansive, pe spate, sub dedicație, autorul a scris: „Fericiți sunt toți cei ce caută liniștea”.

Artistului i-a plăcut să se folosească pe sine însuși, adesea, drept model. Din cadre suntem priviți de un domn cu aspect sever, cu gura strânsă și privirea sfredelitoare, apăsătoare până la obsesie. Acesta era modul în care dorea să fie memorat de public, deși toți aceia care l-au cunoscut și prețuit –- și nu erau puțini! – îl descriau ca pe un om vesel, jovial, comunicativ, îndatoritor și mereu surâzător, ceea ce el a evitat să reprezinte în mai toate autoportretele. Aceasta a fost masca, figura cu care trebuia să se apere de agresiunea unei societăți potrivnice și necruțătoare față de oamenii sensibili și sinceri.

În 1961 a primit, drept atelier, două odăi de la parterul Muzeului Gheorghe Tattarescu, din stânga gangului de intrare. Acolo și-a amenajat un cadru prietenos, stimulator creației, ce a încântat pe toți vizitatorii, fie ei colegi de breaslă, prieteni, colecționari sau muzeografi de la instituția ce funcționa deasupra. Pe pereți a panotat icoane pe sticlă și pe lemn, ulcele și străchini țărănești, tipsii și tigăi de aramă, talăngi și zurgălăi, un prapor bisericesc și câteva pristolnice de lemn, colțare și păretare, un ceas cu cuc și o oglindă pretențioasă, domnească. Între mobilele contemporane, uzuale, erau intercalate lăzi de zestre, ce slujeau și drept lavițe pe care se așezau oaspeții atunci când numărul lor depășea pe acela al scaunelor. Multe dintre  aceste obiecte le folosea pentru a picta naturi statice. Picturile țărănești pe sticlă i-au oferit sugestii pentru mai multe compoziții cu tematică religioasă, în special Crucificări.

S-a împrietenit cu un reputat colecționar, Mișu Weinberg, care i-a achiziționat multe pânze. Conversația cu acesta era emulativă și-i oferea idei și teme pentru viitoare lucrări. Fără a se depărta vreodată de motivul naturalist, Ștefănescu a parcurs toate etapele artei moderne și contemporane: de la postimpresionism de filiație Seurat-Signac, unde divizionismul recompune colțul de peisaj ales ca motiv (manieră evidentă în Podul de pe Stever) și din lecția lui Lucian Grigorescu (Bătrâne răchite, Toamna în pădure, La Balcic), la fovism (La Covasna), cu o mică evadare spre expresionism de factură Kirchner (Nuduri în iarbă, Trei Magi), și o mai îndelungă cantonare în cubism (Vis de actor, Arlechin, Noaptea în sat, Călușari). Ștefănescu era un artist care experimenta tot timpul, străduindu-se să înțeleagă, prin practică personală, sintaxa plastică a înaintașilor. A încercat stilul lui Klee (Casă cu plopi), pe acela al lui Duffy (Porumbelul, Slujba în catedrală). A fost foarte mult atras de paleta stridentă și de simplitatea formelor primare, de extracție populară, din pictura lui Țuculescu. La fel ca maestrul oltean, a elaborat câteva compoziții totemice (Oameni, păsări, animale, Geometrii solare, Totem solar, Partitură magică, Podoabe de nuntă). Așa a ajuns la un total sintetism al Crucificărilor a căror bază de pornire o oferea iconografia din mediul rural. În naturile statice de consistență litică adună fructe, legume, pahare și cancee ușor de înscris în figuri geometrice. De la volumetrie acuzată, palpabilă, de expresie Petrașcu trece, elegnat, spre un decorativ plat în genul lui Pallady. Se întâlnesc ecouri chiar de la Luchian atunci când pictează corole de flori. O compoziție foarte îndrăzneață – Mușcate la fereastră – prezintă un carioaj alb, fără modeleu, al cercevelelor, în spatele căruia vibrează, exploziv, roșul și verdele plantei.

Reputata critică de artă Aurelia Mocanu, care a fost consilier al evenimentelor pregătite de Fundația Pictor George Ștefănescu-Râmnic, și a semnat unul dintre textele impozantului catalog editat cu această ocazie, se ingeniază în termeni foarte potriviți a desemna consistența cromaticii maestrului: „verde reptilian”, „roșuri de fard fellinian”, „bonnardism altoit pe Emil Nolde”.  

Așa cum se vede din cele de mai sus, în vasta operă a lui Ștefănescu au existat foarte multe traiecte. În unele nuduri este, uneori, citibil Tonitza; într-un autoportret, artistul ține penelul la fel ca Sabin Pop într-unul de-al său, ca un iconar ce s-a zugrăvit pe un perete de biserică, în preajma ctitorilor. Cu altă ocazia Ștefănescu s-a jucat așternându-și trăsăturile, direct din pensulă, pe prima pagină a periodicului „România liberă”, folosind un duct gros, violent, și tente transparente, de sub care mai pot fi citite fragmente din articolul de fond.

În 1989, artistul se stabilește în Germania, la Lüdinghausen, în Westfalia, unde fiul său se afla de câțiva ani. Acolo, Ștefănescu a cunoscut un reviriment al creativității sale: pictează cu nerv și bucurie, expune și primește laurii recunoașterii și prețuirii comunității locale. Dar inima sa rămăsese tot în București, pe strada Domnița Anastasia, în atelierul de care trebuise să se despartă. Pictase acest atelier de multe ori, după natură, când se afla în el. Acuma îl picta din memorie. Atelierul exterior se confundase cu acela interior, al minții! Mediul din care fusese smuls și-l purta în toată ființa sa. Acest atelier însemnase atât de mult pentru artist încât a continuat să-i fie un frecvent motiv pentru pânzele de la sfârșitul carierei. Pe marginea uneia dintre acestea, în care compusese un peisaj urban fantastic – turnuri și blocuri ce nu existau în preajma străzii cu atelierul său – a scrijelat o propoziție în care se concentrase întregul său dor și visul ce-l urmărea la locul în care se simțise atât de bine, în care pictase și avusese succes cu expoziții aranjate chiar în atelier. Așa scria: „Acolo este inima mea!” Artistul fusese puternic marcat de energiile imanente din pereții, din tencuiala, din bolta gangului Casei Tattarescu. S-a stins, departe de acel loc, în 2007, la vârstă înaintată. Înainte de a expia își exprimase îngrijorarea legată de destinul substanțialei sale opere. Dar fiul i-a promis că se va ocupa de această moștenire artistică. Și s-a ținut de cuvânt, organizând acest variat și atractiv program de restituire a unei însemnate personalități din lumea plasticii naționale din a doua jumătate a secolului XX. Cinste vlăstarelor de artiști care știu să nemurească memoria părintească!