Să nu ne „electrocutăm“ de atâta potențial energetic

În perioada de boom economic românesc 2006-2007, când nimeni nu se gândea că după colț stă o criză care va face ravagii, premierul Călin Popescu-Tăriceanu, al cărui guvern minoritar PNL-UDMR era susținut de PSD, a avut pe masă câteva proiecte mari din energie.

„Îmbătat“ de succesul fulminant al privatizării BCR, de o antecameră plină de investitori străini, de o economie care creștea exponențial și de un buget pe plus, de nimeni nu mai știa cum să cheltuiască cele câteva miliarde de euro în exces, Tăriceanu a ratat începerea centralelor 3 și 4 de la Cernavodă sau proiectul Tarnița-Lăpuștești-Cluj, investind peste 5 miliarde de euro, care durează șapte-opt ani, până se taie panglica și încep să intre în funcțiune. Dar odată ce sunt începute, mai greu este să le oprești, cam cum se întâmplă cu organizarea unui mare eveniment sportiv – fie olimpiadă, fie campionat european sau mondial de fotbal.

La vremea respectivă, investitorii străini – francezi, germani, italieni, spanioli – făceau coadă la Palatul Victoria și la Ministerul Economiei, cu miliarde de euro în cont, gata pentru a fi plasate în România, o țară care oferea atunci previziuni de creștere economică de 5-6% pe an în următorul deceniu, un ritm de cinci ori mai mare decât al celorlalte țări ale Europei. Iar acea „beție“ de creștere economică l-a făcut pe Tăriceanu să anunțe cu un zâmbet larg că nu va mai dura mult și România va ajunge a șaptea putere economică a Europei.

Dar pentru că se bătea „parte în parte“ cu Băsescu și nu voia să intre în alegerile din 2008 fiind acuzat că a vândut străinilor marile proiecte energetice, așa cum era acuzat Năstase cu privatizarea Petrom, Tăriceanu a preferat să nu își bată capul și să nu ia startul.

Din păcate pentru el, dar mai ales pentru România, a apărut criza și banii din privatizarea BCR au fost aruncați în dreapta și-n stânga, iar investitorii străini dispăruseră din antecameră.

Mariana Gheorghe, CEO al Petrom: În energie avem nevoie de investiții de 3-4 mld. euro pe an

A venit guvernul PDL-PSD, o alianță politică „catastrofală“ pentru România, iar apoi de la finalul lui 2009 a rămas PDL-ul singur.

Guvernul Boc 2 a dat și el copy/paste la marile proiecte energetice, centralele 3 și 4 de la Cernavodă și hidrocentrala de la Tarnița și a fost rândul ministrului economiei Adriean Videanu să vândă tuturor din „vorbe“ marile investiții pe care voia să le facă noua putere.

Dar Videanu și PDL erau, în practică, ocupați mai mult cu eolienele și cu reînnoirea contractelor cu „băieții deștepți“ de la Hidroelectrica.

Celelalte erau numai bune de program electoral în fața investitorilor. A plecat Videanu de la minister, a plecat și premierul Boc, a venit și a căzut de pe acoperișul de la Palatul Victoria premierul Mihai Răzvan Ungureanu, iar acum este rândul premierului Ponta și al noului ministru al energiei să „scoată ochii“ investitorilor cu aceste proiecte.

Problema este că între timp datele s-au schimbat fundamental față de acum șase ani, când aceste proiecte erau viabile și finanțabile.

Între timp, criza economică a adus și la scăderea consumului de energie, iar potențialul de export de energie și de echilibrare în sistem s-a diminuat simțitor.

Turcia, un potențial client, demarează propriile proiecte energetice, în Ucraina miliardarul Rinat Ahmetov vrea să intre și el în acest sector, iar Europa s-ar putea să nu mai aibă nevoie de atâta energie din cauza crizei.

Ministrul Niță vrea să spargă Hidroelectrica și să resusciteze campionii energetici

România a pierdut startul în 2007, când premierul Tăriceanu avea posibilitatea să decidă începerea acelor proiecte.

În acest moment, nici dorința marilor investitori din domeniu nu mai este aceeași, întrucât au probleme la ei acasă.

E.ON, Enel, GDF, Iberdrola sau ArcelorMittal sunt companii gigant, dar pline de datorii. Expansiunea lor în afara granițelor naționale s-a bazat pe împrumuturi, care în acest moment le atârnă tot mai greu în bilanț.

Nu sunt precum Grecia, dar dacă nu își reduc din datorii, s-ar putea ca criza să le atingă și pe ele. În aceste condiții, nimeni nu mai riscă să pună la bătaie câteva miliarde de euro pe România, a cărei economie nu mai are potențial de creștere cu 5-6% pe an, ci cu 0-2%.

Poate chinezii și arabii să fie interesați de aceste proiecte, pentru că vor să pună cumva piciorul în Europa. Dar indiferent cine ar vrea să pună banii, condițiile de negociere nu mai sunt deloc favorabile României.

În orice prezentare, fie a unui ministru, fie a unui consultant, România este văzută ca un potențial lider regional în domeniul energiei. Dar acest potențial este pe hârtie, ca acum șase ani, și tare mi-e teamă să nu ne „electrocutăm“ de la atâtea oportunități.

Pentru a vedea dacă ai sau nu potențial în energie sau în oricare alt domeniu trebuie să faci ceva.

E bine ca la început să spui povești, dar în final hârtia nu ține locul realității.