Sa nu spuneti ca nu v-am spus, spuse papagalul

Un papagal a starnit un scandal monstru in calmul, nobilul Muzeu de Arta Moderna din Paris. De fapt, nu el l-a starnit. Papagali scandalagii, spurcati la gura s-au mai vazut. Cel in cauza nu este de acest soi rau. Dimpotriva, isi ia foarte in serios misiunea care e, nici mai mult dar nici mai putin decat…artistica. De fapt, papagalul acesta face parte integranta dintr-o opera de arta. Creata de reputatul artist plastic (reputatie cam sulfuroasa, e adevarat), Marcel Broodthaers, opera plastica purtand titlul Sa nu spuneti ca nu v-am zis, spuse Papagalul, a fost recent achizitionata de muzeul parizian pentru frumusica suma de 210.000 euro.
Pretul papagalului era inclus in suma aceasta. In aceasta privinta, cred ca papagalul in chestiune nu avea nimic de zis. Afacerile sunt afaceri, iar aceasta afacere era perfect corecta.  
Nu tot asta a fost insa opinia unora. Si nu a unor fitecine de pe strada (care sunt intervievati de reporterii televiziunii pentru te miri ce chestiune despre care habar n-au ce sa spuna, iar raspunsurile lor sunt in consecinta aiurite), ci persoane cu raspundere din membrii onorabilului Consiliu al Parisului. Or, iata ca o membra aleasa a acestui Consiliu a provocat o oarecare agitatie la ultima sedinta a inaltului for. Ea s-a aratat alarmata de faptul ca opera achizitionata pe un pret destul de ridicat de Muzeul de Arta Moderna contine un element important al ei ce face din ea o “opera efemera”. Evident consiliera s-a referit la Papagal. Caci, dupa cum arata in alocutiunea ei: “speranta de viata a unui papagal nu poate sa depaseasca 90 de ani”. Ca atare, am putea noi conchide, chiar daca papagalul in cauza ar mai avea acesti 90 de ani in fata (ceea ce nu e sigur, caci s-ar putea sa fie deja un papagal cuadragenar), opera lui Broodthaers tot nu poate sa revendice pentru ea perenitatea. Penele oricat de admirabil pestrite ale pasarii nu sunt “aere perennius”, din arama nepieritoare, materie a capodoperelor, dupa cum ne certifica poetul antic.
Scandal in Consiliul municipal al Parisului. Fata de unii care ii cautau pricina – precum deputata – papagalului, altii (cum este adjunctul de la cultura, socialistul Christophe Girard), protestau aratand ca amestecul in treburile de Arta al membrilor alesi in Consiliu inseamna “o poarta deschisa fascismului”. Tipic argument-maciuca al unui politruc de stanga. Consecventi cu ideile sau mai degraba ideologia lor, alesii Verzi, ecologistii din Consiliu, s-au aratat pudic jenati de expunerea papagalului declarandu-se potrivnici unei asemenea “puneri in scena a unei vietuitoare”. Mai putin doctrinari, mai frusti, cei de la Societatea de Protectie a Animalelor (SPA) s-au declarat pur si simplu “scandalizati” de o asemenea utilizare a unui animal. Atat i-a trebuit lui Brigitte Bardot, care a sarit ca arsa de departe afland de cazul sau am putea spune necazul Papagalului, aratandu-se “consternata de aceasta decizie aiuritoare” a Muzeului si a Consiliului, care au supus biata pasare la o robie chinuitoare.
Ce aveau de raspuns bietii muzeografi supusi la acest tir cu proiectile de mare calibru? Atat doar ca papagalul din opera adapostita de ei beneficiaza de cele mai atente ingrijiri si ca, pe de alta parte, conditiile lui de prezentare ii convin “perfect”.
Ma intreb: o fi fost consultat papagalul daca ii convin sau nu “conditiile de prezentare” oferite de Muzeu? Probabil pasarea (ca si paunii din Gradina Bagatelle din Paris care isi rotesc mandri coada in fata spectatorilor) are in ea ceva histrionic. Are, poate, voluptatea exibitionista a actorilor ce se complac in a fi priviti pe o scena. Dar poate mai e ceva. Dupa titlul operei s-ar parea ca papagalul vrea sa ne spuna ceva: un mesaj cifrat, enigmatic. Vom sti poate aceasta doar in 2003 cand lucrarea, cu papagal cu tot, va fi prezentata publicului. Am sa pot constata atunci daca este ceva mai mult decat o sotie, o marunta provocare, pasarea din opera-cusca fiind aruncata publicului si “criticilor” ca un papagal al discordiei. Dar si pana atunci, imi cam da prin gand cam ce vrea sa ne spuna papagalul.
Revin la argumentul, deloc fascist, perfect logic, al deputatei (pe nume Elisabeth de Fresquet), cu privire la caracterul efemer al operei, intrucat toti papagalii fiind muritori, acesta al lui Broodhaerts este si el muritor, iar opera ca atare in care e – ca sa zic asa – incorporat nu este nici ea nemuritoare. Am putea sugera ca, pentru a pastra perenitatea lucrarii, din 90 in 90 de ani sa i se schimba locatarul. Papagalii ca indivizi sunt efemeri, dar ca specie pot dura multe milenii. Deci opera poate deveni nemuritoare, pe cat pot fi nemuritoare lucrurile lumii acesteia. Dar estetic, schimbarea periodica a papagalului dintai ar duce inevitabil la o degradare, la o transformare a operei lui Broodhaerts cu papagalul ei original intr-o copie. Iar copiile stim ca nu pot fi capodopere.
Nimeni dintre preopinentii din Consiliul Parisului nu si-au pus insa problema: cat costa intretinerea “atenta…perfecta” a acestei opere vii? Si mai bine ca nu le-a dat in gand. Caci n-am mai putea conempla capodopera in 2003. O femeie de serviciu care sa dea de mancare si sa curete opera lui Broodhaerts de excrementele (inevitabile) timp de 90 ani, apoi de alti 90 si asa mai departe in saecula saeculorum, trebuie sa fie destul de costisitoare. Poate mai scumpa chiar decat cei 210.000 euro platiti artistului creator.
Ma mai intreb ce-ar fi daca in frumoasa statuie a lui Matei Corvinul din Clujul meu natal bidiviul pe care sta regele calare ar fi un cal in carne si oase, cu regele din bronz peren pe el. Primarul Clujului (care si asa nu are aceasta statuie la inima) ar avea ceva de platit din banii primariei pentru fanul lui.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar