Sa nu ucizi din dragoste! (III)

Vasile Parizescu pune punct aici, o data cu ultimul numar pe anul 2002 al Ziarului de Duminica, evocarilor sale legate de experientele care l-au construit ca militar, artist si colectionar, dar si ca sot, tata, bunic si strabunic… (Marcela Gheorghiu)
     
Cel mai important lucru in viata unui om este sa munceasca nu din obligatie, ci din placere, chiar si atunci cand e vorba despre o sarcina de serviciu pe care n-o agreeaza. Ca militar, de multe ori primeam ordine ce nu-mi conveneau, dar ma sugestionam ca trebuie sa-mi convina, apoi cautam cele mai bune solutii pentru ca totul sa iasa bine. Lucram pentru propria placere, trebuia sa-mi placa mie intai.
Asa am procedat si in pictura. Nu m-am luat dupa nimeni. Desi am lucrat cu Ghiata, Schweitzer si Vanatoru aproape 28 de ani, desi mi-au fost parinti spirituali Sirato si Petrascu, am pictat cum mi-a placut mie. De-a lungul anilor, am cunoscut si m-am imprietenit cu multi artisti: Piliuta, Pacea, Alin Gheorghiu, Pavel Codita, Ion Salisteanu sau Vasile Grigore. Din nefericire, ei au vazut in mine intotdeauna un amator, desi in saloanele oficiale am fost primit inca din 1968.  
Cand am inceput sa ma mai descurc – mai ales dupa ce am fost reprimit in armata -, cum pe vremea aceea lucrarile erau mai ieftine, le cumparam in rate. Piata colectionarilor de arta se misca pe atunci intre niste limite pe care nu aveai voie sa le depasesti. Frontierele erau trasate prin lege: orice piesa care se misca de la mine la tine trebuia mentionata intr-o declaratie semnata de ambii si inaintata Oficiului de Patrimoniu. O piesa de arta era urmarita pas cu pas.
Dar reglementarile acestea nu existau inca prin anii ’60. Unul dintre cele mai mari rele pe care le-a savarsit statul comunist a fost infiintarea unei societati – Cartimex – care cumpara tot ce era mai bun in casele fostilor colectionari, deveniti detinuti politici, si vindea in afara tarii pe dolari. Cel mai mare violator al patrimoniului romanesc a fost regimul comunist. Cand, in 1971, lui Ceausescu i-a venit ideea sa dea decretul prin care interzicea cu desavarsire sa mai iasa din tara vreo opera de arta, era deja cam tarziu, desi chiar si astazi Romania a ramas statul cu cel mai important patrimoniu de arta decorativa, pictura s.a.m.d. din sud-estul Europei. De ce? Pentru ca burghezia, industriasii, oamenii de afaceri romani de dinainte de 1945 erau niste intelectuali rafinati, care achizitionau din strainatate opere de arta de cea mai buna calitate. Cati stiu ca Romania este a 13-a tara din lume in ce priveste colectiile de arta si colectionarii? In 1958, am fost in Ungaria, Polonia, Cehia, dar in consignatiile lor nu am gasit nimic de valoare, in timp ce in Romania pana si prin gunoaie mai gaseai galeuri!
Primul obiect din colectia mea este o piesa de Meissen foarte frumoasa, un mic vas al carui capac e ornamentat cu pictura miniaturala. Eram cu George Calinescu – mare iubitor de arta si mare colectionar -, pe care, din timpul facultatii, de cand imi cumparasem motocicleta, il duceam de colo-colo prin oras. Foarte des, voia in talcioc. In ziua aceea, m-a vazut ca ma uit lung la vasul de Meissen si m-a sfatuit sa-l cumpar daca imi place. In felul asta am inceput eu sa colectionez. Cele doua principii dupa care m-am ghidat intotdeauna au fost: sa-mi placa obiectul, iar proprietarul sa accepte plata in rate. Majoritatea oamenilor de la care am cumparat au acceptat banii esalonat.
Eram abonat la Romania libera, singurul ziar pe vremea aceea care avea rubrica Vanzari-Cumparari. La ora sapte dimineata eram la serviciu – programul incepea la opt – si primul lucru pe care il faceam era sa citesc ziarul pe care mi-l aducea adjutantul. Apoi dadeam telefoane, ceream informatii despre obiect si il intrebam pe proprietarul acestuia cand ma poate primi, intotdeauna seara, dupa sase-sapte. Daca imi placea, incepea negocierea: el cerea un pret, eu ofeream altul, niciodata departe de valoarea reala. In cazul in care accepta, puneam problema platii in rate. Imi spuneam ca, daca obiectul e sa fie al meu, va fi. Daca nu era sa fie, nu ma durea inima. Niciodata nu am suferit din asemenea pricini. Stabileam asadar ratele si zilele de plata.
O data insa mi s-a intamplat ceva nemaipomenit. Era un domn pe care il chema chiar Ion Iliescu si care statea pe la Ciurel. Avea o casuta foarte frumoasa si multe tablouri. Mi-a trimis vorba printr-un nepot sa vin sa-i vad colectia. Am ales cateva piese, ne-am inteles in privinta ratelor – era o suma destul de mare, 25.000 lei, prin ’66 sau ’67 -, dar mi-a spus: “Daca se intampla ceva la un moment dat, ati avea ceva impotriva sa-mi dati toti banii o data?”. Nu mi-a convenit prea mult, dar mi-am amintit ca in octombrie urma sa-mi apara o carte si o sa iau iste bani. I-am spus, asadar, ca sunt de acord.
Am platit cateva rate. In fiecare zi de 19 a fiecarei luni, la ora 18.00, sunam la poarta, ii dadeam banii, mai stateam putin de vorba si plecam. Pana intr-o zi cand mi-a zis: “Domnule Parizescu, as vrea sa va rog ceva”. Imediat, in mintea mea s-a strecurat gandul ca imi cere toti banii. Mai aveam de dat vreo 17.000 de lei. Mi-am zis ca asta-i situatia si am raspuns: “Va rog, domnule Iliescu, spuneti!”. “Faceti in asa fel incat sa nu mai veniti chiar in ziua de 19 si exact la ora 18.00. Sa va astept, sa am si eu emotii, ca sunt singur”. Nu mi-a venit sa cred ce auzisem si cu siguranta am facut o prostie cand i-am raspuns: “Domnule Iliescu, nu pot. Mi-e timpul foarte dramuit, am si eu placerea sa vad cum scade aceasta datorie si cum lucrarile devin ale mele”.
Alta intamplare l-a avut protagonist pe profesorul Blitz de la Politehnica. Avea o multime de lucrari si mi-a placut un Petrascu pe care mi-a cerut 28.000 de lei. Enorm. I-am spus ca nu pot sa-i ofer decat 22.000. “Exclus, domnule Parizescu: 28.000 si gata”. “Nu-i nimic, domnule Blitz. Eu va multumesc” – si am plecat. Peste cateva zile, ma suna: “Domnu’ Parizescu, 25.000”. Mi-am cerut scuze ca nu accept: “V-am oferit 22.000 de lei, mai mult nu dau”. A mai trrecut o zi, a coborat la 23.000, am refuzat. In cele din urma a acceptat cei 22.000, era noua seara cand a sunat, i-am spus ca-ntr-o jumatate de ora sunt la el. Nu aveam bani, am fost nevoit sa ma imprumut rapid de la vecini. Cand, dupa doua ore de conversatie, i-am spus ca am adus doar 7.000 de lei si ca restul ii dau in august, a spus clar: “In cazul asta, luati tabloul cand platiti intreaga suma”. “Domnule Blitz, eu sunt un om atat de pasionat, incat, daca in noaptea asta tabloul nu este la mine pe perete, nu-l mai iau. Imi place, dar nu-l mai cumpar”. S-a sfatuit cu nevasta-sa si a sfarsit prin a ceda. Am dus asadar tabloul acasa, l-am curatat, l-am aranajat, iar la cinci dimineata l-am asezat pe perete. Cateva luni mai tarziu, m-am achitat integral. Sotia nu era de acord cu mine, dar acesta era cel de-al patrulea principiu al meu: sa am tabloul acasa la achitarea avansului…
Astfel a trecut timpul, au trecut anii. Am adunat piesa cu piesa, tablou cu tablou. Uneori, cu sacrificii. Am iubit intotdeauna arta, dar nu fara limita. Al cincilea principiu al meu a fost ca nu trebuie sa ucizi din dragoste, ca totul are o limita. Iar eu nu am ucis niciodata din dragoste. Cineva m-a intrebat o data: “Daca ati fi nevoit sa parasiti intr-un sfert de ora aceasta casa, ce ati lua cu dumneavoastra?”. I-am raspuns: “Nimic, in afara de sotia, fiica si nepoata mea, iar acum si pe stranepotul meu. Atat”.           

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar