Saloanele de altadata

E salonul d-nei Charpentier – sotia editorului care il publica pe Emile Zola – cel care il lanseaza in lumea artei, in 1876, pe Renoir. Era atunci unul dintre cele mai la moda din Paris. O moda care patrunde repede si in spatiul romanesc, ca de altfel pretutindeni. Semn de reusita sociala, bogatie, prestigiu. Saloanele erau copii “popularizate” ale curtilor princiare sau regale. Erau spatiile lumii bune, spatii de rafinament si mai ales de reguli ce se cereau respectate.
Viata saloanelor incepe in Principate cu Regulamentul Organic. “Boierimea era cuprinsa de o adevarata sete de inovatiuni, de petreceri, de ducere a unui trai copiat intocmai dupa acel al lumii mari din Apus”, noteaza Radu Rosetti.  Din deceniul patru al secolului al XIX-lea, schimbarile sunt vizibile. Nu mai intalnesti boieri care, cum scrie Alecsandri, sa se incoroneze “cu obroace atat de colosale, incat nu se gasea in Iasi radvan destul de incapator ca sa contie doi logofeti mari in costumul lor de parada”. Nu se renunta cu totul la “metehnele turcesti”, la  divanurile joase, unde se statea lungit, la ciubuce. Pana si contele Kiseleff, care a patronat multe dintre schimbarile de mentalitati si stari in Principate, dupa ce pleaca din Bucuresti, ramane cu obiceiul de a fuma dintr-un ciubuc turcesc (si la Ambasada Rusiei la Paris), amuzandu-se cu ideea ca romanii il considerau revolutionar.
Casele celor instariti se deschid. Apar coloane, ferestre largi si luminoase. Apar scarile interioare. Devin chiar un accesoriu obligatoriu. Unul dintre cliseele de imagine devine coboratul scarii in costum de gala sau in crinolina in mijlocul oaspetilor. Ca la Palatul Sutu din mijlocul Capitalei, unde, de altfel, se deschideau balurile Bucurestilor.
Salonul devine un punct central al casei. Ce e mai de pret in casa e pus aici la vedere. Pe la mijlocul veacului XIX, acelasi Alecsandri descrie salonul unei doamne dedate la luxul occidental: “Covoare pe parchet, flori exotice in jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi in cadruri poleite, albumuri si note de muzica pe gheridoane, multime de mici obiecte de arta pe etajere de polisandru, un frumos pian de Pleyel intre ferestri si un papagal verde care se plimba pe canapele, facand monologuri in limba lui”. Mihail Kogalniceanu, cel iubitor de fast, cum il numeste G. Calinescu neiertandu-l, avea la sosea la Bucuresti o casa cu coloane grecesti, de fapt trei corpuri de case, sopron, parc cu paviloane si statui, gradina cu pomi fructiferi, patru trasuri, galerie de tablouri de valoare. Moda veche coexista cu cea noua. Un musafir in plimbare prin saloane putea sa treaca de la zaharicale, cofeturi, castane fierte, acadele, dulceturi servite alaturi de cafeaua turceasca, la “mezelicuri” facute in casa: smantana, pastrama si muraturi, servite insa pe farfurii de Saxa.
De la mijlocul veacului mai cu seama, se schimba hainele. Scrie Alecsandri: “Hainele lungi si largi au dat rand straielor mai stramte ale Europei; islicul s-au inchinat in fata palariei, ciubotele rosii si galbine au dat pasul incaltamintelor de vax, divanurile late s-au cioplit in forme de canapele elegante…”.
Se schimba mobilierul. Era rudimentar inca pe la mijlocul veacului, dar boieroaicele imita repede. Serviciile de portelan, tacamurile de argint, paharele de cristal de Boemia iau locul argintariei de proasta calitate de mai inainte. Se schimba deci mobilierul, cel turcesc cedand locul celui frantuzesc, de stil Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea sau  “Ludovic”. Si nu doar in casele boieresti, dar si in cele burgheze. Din Franta si Anglia se aduce moda tablourilor de familie, un fel de blazoane, marturie de vechime si prestigiu social.
La sfarsit de veac XIX, doua erau la Bucuresti saloanele cele mai prestigioase: al printesei Sutu din strada Coltei si al d-nei Otetelesanu din Calea Victoriei. “Receptiunile si balurile acestor doua aristocrate erau evenimente ce n-au fost niciodata egalate, necum intrecute – scrie Bacalbasa. Tot Bucurestiul, dupa cum se spunea atunci, defila in aceste doua case si nu era om de rasa, om de nastere boiereasca sau chiar burghez ajuns sau intelectual cu vaza care sa nu fie invitat la marile serbari date de gazde”.     
Moda saloanelor ii prinde pe toti cei “cu dare de mana”. Clasa de mijloc se straduieste si ea a trai in stil aristocratic. Uneori reuseste. Alteori… da substanta unor savuroase “schite si momente” caragialiene. Neirtatorul critic al burgheziei romane nu poate lipsi de la five o’clock, de la ceea ce in lumea buna se chema asa, fiecare dama din aceasta lume fixandu-si o zi pe saptamana (jour fixe) cand primea vizite si facea musafirilor tratatie cu ceai. Ziua de primire era stiuta din carnetul lui Claymoor.
Ce se discuta “in salonasul intim de cel mai pur stil Louis XV”, unde “ciripeau pe-ntrecute… glasuri de coconite”? Despre cine fusese cu o seara mai inainte la circ. Si cum ceaiul nu mai venea, stapana intervine sunand prelungit si comentand: “Ce slugi dobitoace!”. Iar cand apare “dobitoaca de Roza”, subreta, si spune ca ceaiul e in salon, din proasta si obraznica nu mai e scoasa. Fireste, ceaiul e intr-un samovar si e servit in cesti de argint, cu coroana de conte deasupra monogramei E.P. (EsmA©ralde Piscopesco). E vreo diferenta intre coana Mandica si Dinu Paturica al lui Filimon, care, voind sa-l imite pe boierul Barbu, se duce la iarmaroc si cumpara tablouri (“adica numai boierul sa aiba?”)?  

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar