Salutări de la unu (II)/ de Tudor Călin Zarojanu

Iartă-mă, mamă

Au trebuit să treacă, iată, trei lungi secunde înainte de-a mă gândi la tine. Dar tu mă înțelegi și știi că asta nu înseamnă nimic, pentru că niciodată nimănui niciunde nicidecum gândurile nu i-au venit în ordinea vreunei priorități. Ăsta este un lucru pe care mulți dintre cei din jurul meu n-au vrut să-l priceapă, ăsta este un schepsis pentru care a trebuit să mă lupt la greu. Orgoliu al orgoliilor, totul este orgoliu: oamenilor le place să creadă și chiar cred că-și comandă mintea, că în orice moment al vieții lor se gândesc mai întâi la lucrurile serioase și abia după aceea (adică după ce oricum n-au rezolvat nimic, căci de când e lumea gânditul a fost un fel de labă tristă) le permit neuronilor să zburde pe teme precum fotbalul, tablele și țâțele. Penibilă fasoleală. În realitate, succesiunea gândurilor, la fel ca și aceea a oricăror alte evenimente, este nouăzeci la sută efectul întâmplării. De ce să ne căcăm pe noi și să nu recunoaștem că ni s-a întâmplat să ne aminitim un banc la înmormântarea cuiva apropiat, fără ca măcar bancul să aibă vreo legătură cu ultimul drum?

Tu știai asta. Tu știai totul. Tu ești cea care m-ai învățat pe degete relativismul, chiar dacă tot tu ești aceea care mi-ai deschis poarta spre Dumnezeu. Pentru că nu există nici o contradicție între omniprezența lui Dumnezeu și dominarea cvasitotală a lumii de către întâmplare. „Dumnezeu nu joacă zaruri!”, ar fi zis Einstein, într-o scăpare de misticism infirmată ulterior, dar oricum nu era el cel care să emită axiome pe această temă. Dumnezeu nu joacă zaruri, dar nici nu stă să decidă dacă felia de pâine cade cu partea unsă în jos. Vreți un Dumnezeu preocupat de toate rahaturile, implicat în cele mai mărunte gesturi și întâmplări, obsedat să-și bage nasul peste tot? Dumnezeu nu joacă zaruri, dar ne lasă pe noi s-o facem. „Iată, aceasta este jucăria pe care m-am priceput eu s-o fac. Să-i zicem Lume. Jucați-vă, copiii mei!”

Iartă-mă, mamă. Tot tu mi-ai spus că nimic, niciodată, nici măcar moartea ființei celei mai dragi nu poate justifica retragerea din lume de bunăvoie, nu poate scuza sinuciderea. Am fost atât de impresionat de ceea ce spuneai încât nici nu mi-a dat prin gând că, în definitiv, aș fi putut revendica calitatea de ființă cea mai dragă ție…

Da, aveai dreptate, nimic nu justifică actul de a-ți lua zilele. Așa cum spunea și Manuela… o!, Doamne, Manuela… „Viața este un dar și nu e frumos să refuzi un dar”. Numai că viața nu este doar un dar, ci și un însă, dacă-mi permiți un tâmpit joc de cuvinte. Ba chiar un și. Ba chiar un deși.

Am făcut-o, mamă, nu pentru că n-aș fi auzit ce mi-ai spus, pentru că n-aș fi înțeles, pentru că n-aș fi fost de acord ori pentru că mi-aș fi schimbat între timp părerea. Am făcut-o pentru că… Pentru că n-am putut altfel. Pentru că, răsfoind cartea, am apucat fără să vreau mai multe pagini deodată și am căzut cu privirile peste pagina aia cu „The End” și n-am putut rezista tentației de a o citi și mi s-a părut cumplit de stupidă și atunci ceva s-a învârtoșat în mine și-a zis “Ba p-a mă-tii!” (fără nici o legătură cu tine, te asigur) și atunci m-am decis să ies din scenă când și mai ales cum vrea mușchii mei.

Dar, evident, tu ai dreptate. Dar din dar. Se face. Iad.

Fragment din romanul „Salutări de la unu”, în curs de apariție la Editura Vremea