Samaritenii cei răi (II)/ de Ha-Joon Chang

Primul bestseller al lui Ha-Joon Chang, Samaritenii cei răi constituie o critică la adresa susținătorilor necondiționați ai liberului schimb, între care și Thomas L. Friedman, ale cărui teze din Lexus și măslinul sunt combătute explicit. Nu mai puțin interesantă este respingerea argumentată a politicilor unor organizații internaționale precum FMI, Banca Mondială sau Organizația Mondială a Comerțului, politici care, de regulă, produc efecte contrare celor scontate. Protecționismul și intervenția guvernamentală sunt două subiecte majore de discuție, autorul arătând că marile puteri economice actuale – precum SUA, Marea Britanie sau, mai recent, Coreea de Sud (țara natală a autorului) – au atins nivelul actual de prosperitate tocmai prin măsurile severe de protecționism și intervenție statală pe care le-au luat, atât de hulite acum de FMI, BM și OMC. Nu în ultimul rând, Chang face o analiză economică riguroasă, discutând pe marginea unor subiecte precum reglementarea investițiilor externe, drepturile de proprietate intelectuală, corupția, inflația etc. și demonstrează că trăsăturile culturale ale unui popor pot fi schimbate, astfel încât să favorizeze dezvoltarea economică.
Continuăm publciarea unui fragment din volumul în curs de apariție la Editura Polirom.

*
* *

Ce am putea spune despre “emoțiile excesive” ale japonezilor și germanilor? Gândirea rațională, a cărei absență este adesea manifestată sub forma unor emoții excesive, se dezvoltă în mare măsură ca rezultat al dezvoltării economice. Economiile moderne impun o organizare rațională a activității, care schimbă la rândul său înțelegerea lumii de către oameni.
“A trăi în prezent” sau a “fi delăsător” – sintagme pe care multe persoane le asociază cu Africa și America Latină astăzi – sunt, de asemenea, consecințe ale condițiilor economice. Într-o economie care progresează încet, nu există o nevoie pregnantă de a-ți face planuri; oamenii își planifică viitorul doar atunci când anticipează noi oportunități (de exemplu, cariere noi) sau șocuri neașteptate (cum ar fi o creștere bruscă a importurilor). Mai mult, economiile sărace oferă puține mecanisme prin care oamenii își pot planifica viitorul (de exemplu credite, asigurări, contracte).
Cu alte cuvinte, multe dintre formele “negative” de comportament ale japonezilor și germanilor din trecut erau în mai mare măsură rezultatul condițiilor economice comune tuturor țărilor subdezvoltate economic decât al culturilor lor specifice. Acesta este motivul pentru care germanii și japonezii din trecut erau mult mai asemănători “cultural” oamenilor din țările în curs de dezvoltare de astăzi decât celor de acum din Germania sau Japonia.
Multe dintre aceste “obiceiuri de moștenire națională” aparent de neschimbat pot fi și au fost transformate rapid de schimbarea condițiile economice. Unii observatori de la sfârșitul secolului al XIX-lea din Germania și de la începutul secolului XX din Japonia au fost martorii unei astfel de transformări. Sidney Gulick, misionarul american pe care l-am citat anterior, a observat că “japonezii lasă impresia că sunt harnici și muncitori, pe de o parte, și leneși și total indiferenți la trecerea timpului, pe de altă parte”. Dacă te uitai la muncitorii din noile fabrici, păreau foarte harnici. Dar dacă te uitai la fermierii și tâmplarii fără prea mult de muncă, aceștia păreau “leneși”. Odată cu dezvoltarea economică, oamenii dezvoltă rapid și un sentiment “industrial” al timpului. Țara mea, Coreea, oferă un exemplu interesant în această privință. Acum douăzeci, poate chiar cincisprezece ani în urmă, foloseam expresia “timpul coreean”, descriind moda prin care oamenii întârziau o oră sau două la o întâlnire și nici măcar nu își cereau scuze. Astăzi, cu un ritm al vieții mult mai rapid și mai organizat, un astfel de comportament a dispărut aproape în totalitate, odată cu expresia care l-a consacrat.
Cu alte cuvinte, culturile se schimbă odată cu dezvoltarea economică*. Acesta este motivul pentru care culturile japoneză și germană de astăzi sunt atât de diferite de cele din trecut. Cultura este rezultatul, dar și cauza dezvoltării economice. Ar fi mult mai corect să susții că țările au devenit “muncitoare” și “disciplinate” (și au dobândit caracteristici culturale “bune) datorită dezvoltării economice, și nu invers.
Mulți culturaliști acceptă, în teorie, faptul că culturile se schimbă. Dar în practică, marea lor majoritate tratează cultura ca pe ceva implacabil. Acesta este motivul pentru care, în ciuda unor nenumărate exemple care susțin contrariul, culturaliștii de astăzi descriu japonezii aflați la apogeul dezvoltării economice în lumina cea mai favorabilă. David Landes, un reprezentant de seamă al teoriei culturale a dezvoltării economice, spune: “Japonezii au tratat modernizarea cu intensitatea și organizarea lor caracteristice. Ei erau pregătiți pentru ea în virtutea unei tradiții (moșteniri) de guvernare eficientă, în virtutea gradului mare de școlarizare, a structurii familiale bine închegate, a eticii și autodisciplinei în muncă și a sentimentului lor de intensitate națională și superioritate inerentă”. În ciuda observației frecvente că japonezii sunt leneși, Fukuyama susține în cartea sa, Încrederea, că a existat “o variantă japoneză a eticii muncii protestante, formulată în aproximativ aceeași perioadă”. Atunci când clasifică germanii ca pe o societate cu un “grad de încredere ridicat”, el uită că înainte de a deveni bogați, mulți străini credeau că germanii se înșală frecvent unii pe ceilalți și că sunt incapabili să coopereze între ei.
Un argument cultural solid ar trebui să fie capabil să accepte faptul că germanii și japonezii erau o adunătură de oameni lipsiți de speranță în trecut și să explice totuși cum au reușit să-și dezvolte economiile. Dar majoritatea culturaliștilor, orbiți de convingerea că doar țările cu un sistem de valori “corect” se pot dezvolta, reinterpretează istoria germanilor și a japonezilor pentru a “explica” eșecul lor economic ulterior.
Faptul că o cultură se schimbă mult mai rapid decât presupun culturaliștii ne dă speranțe. Trăsăturile negative de comportament, precum lenea sau lipsa creativității, stau într-adevăr în calea dezvoltării economice. Dacă aceste trăsături sunt determinate în întregime cultural, sau măcar preponderent, am avea nevoie de o “revoluție culturală” pentru a scăpa de ele și pentru a începe dezvoltarea economică. Dacă avem nevoie de o revoluție culturală înainte de a dezvolta economia, dezvoltarea economică ar fi aproape imposibilă, de vreme ce revoluțiile culturale au rar sorți de izbândă, dacă au vreodată. Eșecul Revoluției Culturale Chineze, deși lansată din alte motive decât dezvoltarea economică, ar trebui să servească drept exemplu elocvent.
Din fericire, nu avem nevoie de o revoluție culturală înainte ca dezvoltarea economică să se poată produce. Multe dintre trăsăturile comportamentale pozitive pentru dezvoltarea economică vor rezulta din dezvoltarea economică și nu vor fi condiții pentru apariția acesteia. Țările se pot dezvolta și prin alte mijloace decât printr-o revoluție culturală, după cum am explicat în capitolele anterioare. Odată ce dezvoltarea economică demarează, va schimba comportamentul oamenilor și chiar credințele care stau la baza comportamentului lor (respectiv, cultura) în moduri care ajută dezvoltarea economică. Se poate crea un “cerc vicios” al dezvoltării economice și al valorilor culturale.
Aceasta este ceea ce s-a întâmplat, în esență, în Japonia și Germania. Și asta se va întâmpla în toate poveștile de succes economic din viitor. Dat fiind recentul succes economic al Indiei, sunt sigur că vom vedea cărți în curând care vor susține că cultura hindusă – în trecut considerată sursa creșterii economice lente din India (să ne amintim populara expresie din trecut “rata de creștere hindusă”) – ajută India în prezent. Dacă exemplul meu inventat din Prolog se adeverește în 2060, vom citi la acea dată cărți care prezintă modul în care Mozambicul a avut dintotdeauna o cultură incredibil de adaptată dezvoltării economice.

Din volumul în pregătire la Editura Polirom