Sandi Bell

Joi, 9 octombrie 2003, in Parcul Herastrau, putin dupa ora 13.30. Un loc de joaca pentru copii. Plouase noaptea si, dupa o dimineata noroasa, toate culorile musteau de pigment, inca umede. M-am asezat pe o banca, langa un copac.

Au aparut trei eleve de liceu, pustoaice “suparate”: una mica, satena, firava, cu pulover alb; alta mijlocie si mai grasa, cu par roscat; cea mai mare, o bruneta cam tigancoasa.

S-au pus pe-o banca, si-au aprins tigari. Roscata a scos o carte. Celelalte si-au scos jachetele si s-au dus spre cel mai mare tobogan. O casa suspendata sus, pe picioare de lemn, din care venea pana jos un tub mare din plastic colorat, rasucit, cotit – ca un urias vierme incremenit in agonie. O scara de lemn ducea in casa de scanduri.

Pustoaicele erau foarte vesele si jucause. Cea mai mica era Andreea, poreclita Sandi Bell. Cealalta era Alexandra, iar roscata – Angela.

Sandi Bell se comporta ca un golan de cartier, scuipa o data pe minut si fiecare propozitie – de altfel foarte scurta, agresiva si suierata – era insotita de cuvinte obscene. Fuma enorm, avea o voce deja ingrosata si o atitudine nervoasa, instabila, extrem de vulgara. Parea un recidivist periculos, reincarnat in trupul unei fete de 14-15 ani. Era bine imbracata, curata, tunsa modern, nu parea deloc “un copil defavorizat”. Trupul firav, androgin aproape, contrasta violent cu chipul: trasaturi usor buhaite (ca de nesomn sau alcool) si o cautatura rea, incruntata, intarita de buzele carnoase, stranse intr-o grimasa dispretuitoare si blazata.

Alexandra – foarte dezvoltata, deja femeie – avea acelasi limbaj, fuma la fel de mult, dar nu scuipa si nu parea deloc suparata. Afisa o veselie bascalioasa, ieftina, fortata si plina de aluzii si sugestii sexuale, ca o “fata de pe centura”. Se amuza teribil, nimic nu era grav, dar nici serios – totul era o joaca grotesca. Au pus stapanire pe viermele de plastic. S-au descaltat, ca sa nu duca in interior noroiul de pe talpi.

– Angelo, adu fa niste foi din caiet, sa ne stergem! a strigat Sandi Bell catre roscata. Aia s-a executat umila. Se vedea ca este un soi de sclava. A zis ca se simte rau si ca pleaca acasa, dar n-au lasat-o.

– Fa, daca te cari, iti sparg botul! a amenintat-o Sandi Bell.

– Fa, da’ mi-e rau, nu intelegi?

– Si ce, fa, i-a raspuns Alexandra pe un ton foarte serios, CREZI CA MIE NU MI-E RAU?

Nu pot reproduce mai mult din dialoguri din motive de obscenitate si pornografie. V-ati fi putut face o idee mult mai vie despre acest “film”. Toti regizorii nostri din “noul val” si filmele lor “furioase” sunt niste eufemisme pe langa spectacolul la care am asistat.

Se amuzau simuland masturbarea sau actul sexual, insotit de tipetele si gemetele aferente, scoase “la misto”. Isi puneau mana pe sani si intre picioare, se incalecau, se “luau pe la spate”.

La un moment dat, Sandi Bell si-a dat “blugii” jos. Nu i-am vazut decat gambele goale iesind prin gura “viermelui”. Alexandra a strigat:

– Fa, esti nebuna, n-ai chiloti pe tine!

Sandi Bell, semidespuiata, s-a tarat in sus prin tubul de plastic. A strigat-o pe Angela si, printr-un hublou de plastic, i-a aratat CEVA.

– Fa, imbraca-te, ca racesti dreacu’!

Sandi Bell a raspuns cu niste gemete sugestive. Alexandra era la capatul de jos al tubului si radea, cu “blugii” colegei pe umar.

Sandi Bell si-a dat drumul prin tub, si-a tras blugii si si-a aprins o tigara. Comportamentul lor era compus din episoade de vreo 7-10 minute in care se “prosteau” la maximum, urmate de pauze de o tigara, legate intre ele de limbajul acela mizerabil. Erau intr-o stare de continua surescitare, de semiexcitatie sexuala, de nervozitate usor isterica, de atatare. La un moment dat, Sandi Bell i-a dat Alexandrei, din senin, cu o umbrela in cap. Aia a injurat-o. Se injurau, de fapt, tot timpul, asa, din “prietenie”.

Se frecau in jos si in sus de viermele acela de plastic, pe dinauntru si pe dinafara, ca doua obsedate de un falus enorm, Sandi Bell foarte baietoasa si agresiva, Alexandra foarte lasciva, perversa si obscena.

Totul a culminat cand au facut pipi, sus, in casa de scanduri, chiraind de placere.

Pe la 15.10 s-au plictisit. Si-au luat catrafusele si au plecat asa cum venisera: inocent, de-ai fi zis ca sunt doar niste copile nevinovate.

Intepenisem pe banca, privind acel spectacol incredibil. De unde avea Sandi Bell toata ura aceea la nici 15 ani? De ce era atat de obscena Alexandra? De ce erau amandoua atat de exhibitioniste? De unde toata acea placere perversa de a se balacari intre ele si balaci in mocirla? Cine erau, oare, parintii lor, fratii si surorile, rudele, profesorii lor? Ce insemna, de fapt, soarele acelei zile pentru ele?

Am vazut tot timpul la liceenii de azi aceasta “suparare” agresiva. Si, mai ales, aud limbajul acela violent – un fel de argou cu referire continua la sex.

Duce-ti-va, din curiozitate, in preajma unui liceu, cam la ora la care se iese de la cursuri. Si o sa intelegeti ce spun.