Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Șantajul/ de John Grisham

Sunt avocat și sunt la închisoare. E o poveste lungă. Am 43 de ani și mai am de ispășit jumătate din sentința de zece ani pronunțată de un judecător federal slab și ipocrit din Washington, D.C. Mi-am epuizat toate căile…

Mirela Turlan · 6 iunie 2013 · 14 min de citit

Sunt avocat și sunt la închisoare. E o poveste lungă.

Am 43 de ani și mai am de ispășit jumătate din sentința de zece ani pronunțată de un judecător federal slab și ipocrit din Washington, D.C. Mi-am epuizat toate căile de recurs și nu a mai rămas nicio procedură, mecanism, statut obscur, detaliu tehnic, portiță legislativă sau rugăciune în arsenalul meu golit. Nu mai am nimic. Deoarece știu bine legile, aș putea face ca alți deținuți care aglomerează instanțele cu teancuri de moțiuni, înscrisuri și alte documente fără rost, însă nimic din toate astea nu mi-ar fi de folos. Nimic nu m-ar ajuta. Adevărul este că nu am nicio șansă să ies de aici în următorii cinci ani, asta dacă nu pun la socoteală cele câteva săptămâni scurtate la sfârșit pentru bună purtare, iar purtarea mea a fost exemplară.

Nu ar trebui să mai spun că sunt avocat, deoarece din punct de vedere tehnic nu mai sunt. Baroul statului Virginia s-a autosesizat și mi-a ridicat licența de practică la scurt timp după ce am fost condamnat. Este scris cât se poate de clar, negru pe alb – o condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni atrage după sine excluderea din barou. Mi s-a retras licența de practică și problemele mele disciplinare au fost consemnate cu conștiinciozitate în Registrul Avocaților din Virginia. Au fost trei excluderi din barou în acea lună, ceea ce se încadrează în media obișnuită.

Totuși, în cercul meu restrâns sunt cunoscut drept avocat de închisoare, astfel încât îmi petrec câteva ceasuri bune pe zi ajutându-i pe ceilalți deținuți cu problemele lor juridice. Le studiez cererile de apel și le înaintez moțiunile în instanță. Întocmesc testamente simple și, din când în când, câte un act de proprietate. Studiez contractele unora dintre infractorii cu gulere albe. Am dat chiar și statul în judecată pentru niște plângeri întemeiate, însă niciodată pentru cele pe care le consider neserioase. Și mai sunt și o grămadă de divorțuri.

La opt luni și șase zile de la începutul detenției, am primit un plic gros. Deținuții tânjesc după scrisori, dar acesta era un pachet de care aș fi putut să mă lipsesc cu dragă inimă. Era din partea unei firme de avocatură din Fairfax, Virginia, reprezentând-o pe soția mea, care, în mod surprinzător, îmi intenta divorț. În decursul a doar câteva săptămâni, Dionne se transformase dintr-o soție grijulie, alături de mine la bine și la rău, într-o victimă descurajată ce voia să scape din această căsnicie. Nu-mi venea să cred. Am citit documentele într-o stare de șoc absolut, simțind cum îmi tremură genunchii și cum mi se umezesc ochii, și când mi-am dat seama că o să mă podidească plânsul, m-am retras în celulă, unde nu mă vedea nimeni. Sunt multe lacrimi într-o închisoare, însă întotdeauna ascunse.

Când am plecat de acasă, Bo avea doar șase ani. Era singurul nostru copil, dar plănuiam să mai avem și alții. Calculele sunt simple, și le-am repetat de un milion de ori. El va avea șaisprezece ani când voi ieși eu de aici, va fi un adolescent în toată firea, iar eu voi fi ratat zece dintre cei mai importanți ani pe care îi pot avea un tată și un fiu. Până pe doisprezece ani, băieții își venerează tații și cred că aceștia nu pot greși niciodată. L-am antrenat pe Bo la baseball și la fotbal, iar el se ținea după mine ca un cățeluș. Mergeam la pescuit și în excursii, iar uneori venea cu mine la birou sâmbătă dimineața, după un mic dejun luat împreună. El era toată lumea mea, și momentul în care am încercat să îi explic că voi fi plecat pentru multă vreme ne-a frânt inimile amândurora. După ce am ajuns în spatele gratiilor, am refuzat să-l las să mă viziteze. Oricât de mult mi-aș fi dorit să îl strâng în brațe, nu puteam îndura gândul ca băiețelul meu să-și vadă tatăl întemnițat.

Este practic imposibil să te împotrivești unui divorț când te afli la închisoare și nu poți ieși prea curând. Averea noastră, care și-așa nu fusese niciodată prea mare, s-a dus pe apa Sâmbetei după ce guvernul federal a tocat-o în mod repetat vreme de optsprezece luni. Am pierdut totul în afară de copil și de loialitatea dintre noi. Copilul a rămas tare ca o stâncă; loialitatea a pierit. Dionne mi-a făcut niște promisiuni frumoase despre cum va rezista și va îndura, dar după ce am plecat, a dat ochii cu realitatea dură. Se simțea singură și izolată în orășelul nostru. „Oamenii mă văd și șușotesc între ei“, mi-a scris într-una dintre primele ei scrisori. „Sunt atât de singură“, mi s-a plâns apoi în alta. Nu după multă vreme, scrisorile au început să fie mai scurte și tot mai rare. La fel și vizitele.

Dionne a crescut în Philadelphia și nu s-a acomodat niciodată cu viața la țară. Când un unchi de-al ei i-a oferit o slujbă, s-a grăbit să se întoarcă acasă. S-a recăsătorit acum doi ani, iar Bo, care are acum unsprezece ani, este antrenat de un alt tată. Ultimele douăzeci de scrisori pe care i le-am trimis fiului meu au rămas fără răspuns. Sunt sigur că nici nu le-a văzut măcar.

Mă întreb adesea dacă îl voi mai vedea vreodată. Cred că voi încerca să o fac, deși încă ezit în această privință. Cum dai ochii cu un copil pe care îl iubești la nebunie, dar care nici măcar nu te mai recunoaște? Nu vom mai trăi niciodată împreună ca tată și fiu. Ar fi oare corect față de Bo să se trezească deodată că tatăl său demult pierdut se întoarce pe nepusă masă și insistă să facă parte din viața lui?

Am mult prea mult timp la dispoziție ca să mă gândesc la asta.

Sunt deținutul cu numărul 44861-127 din lagărul federal de lângă Frostburg, Maryland. Un „lagăr“ este o instituție cu securitate redusă pentru cei considerați nonviolenți și condamnați la maximum zece ani de închisoare. Din motive pe care nu le-am înțeles niciodată, mi-am petrecut primele douăzeci și două de luni de închisoare într-un penitenciar cu securitate medie din apropiere de Louisville, Kentucky. În nesfârșitele hățișuri ale limbajului birocratic, acesta este cunoscut sub numele de IFC – instituție federală corecțională – și a fost un loc cu totul și cu totul diferit de lagărul de la Frostburg. IFC-urile sunt pentru persoane violente, condamnate la mai mult de zece ani. Viața de acolo era mult mai dură, deși am reușit să scap nevătămat. M-a ajutat enorm și faptul că am fost pușcaș marin la viața mea.

În comparație cu alte închisori, un lagăr este ca o stațiune. Nu există ziduri, garduri, sârmă ghimpată sau turnuri de pază, și doar câțiva gardieni sunt înarmați. Frostburg este destul de nou, iar clădirile sale arată mai bine decât majoritatea liceelor de stat. Nici nu-i de mirare: în Statele Unite se cheltuiesc 40 000 de dolari pe an pentru încarcerarea unui deținut și numai 8 000 de dolari pentru educația unui elev de școală elementară. Avem aici consilieri, manageri, asistenți sociali, infirmiere, secretare, tot felul de asistenți și zeci de administratori, care ar avea multă bătaie de cap să explice în mod sincer cum își petrec cele opt ore de muncă pe zi. La urma urmei, e vorba de guvernul federal. Parcarea angajaților, plasată în apropierea intrării principale, este ticsită cu mașini și camionete care mai de care.

Sunt șase sute de deținuți la Frostburg și, cu câteva excepții, formăm un grup de oameni binecrescuți. Cei cu un trecut violent și-au învățat lecția și sunt recunoscători pentru mediul civilizat. Cei care și-au petrecut întreaga viață prin închisori și-au găsit în sfârșit cea mai bună casă. Mulți dintre acești băieți de carieră nici nu vor să plece. S-au integrat atât de bine aici, încât nu se mai pot obișnui cu lumea de afară. Un pat cald, trei mese pe zi, îngrijire medicală – cum ar putea să o ducă mai bine de-atât odată ajunși pe stradă?

Nu vreau să se înțeleagă că ar fi un loc plăcut. Nu este. Sunt mulți oameni ca mine, care nici nu au visat măcar că pot ajunge cândva atât de rău. Oameni cu profesii, cariere, afaceri; oameni cu bani, familii și membri de club. În Gașca mea Albă se află Carl, un oftalmolog care și-a cam făcut de cap cu facturile de la asigurarea medicală; Kermit, un speculant de terenuri care a pus ca garanție aceleași proprietăți la mai multe bănci; Wesley, un fost senator al statului Pennsylvania care a luat mită; și Mark, un cămătar de ipoteci care a încălcat niște reguli.

Carl, Kermit, Wesley și Mark. Toți albi, cu o medie de vârstă de 51 de ani. Toți își recunosc vinovăția.

Și-apoi sunt eu. Malcolm Bannister, negru, 43 de ani, condamnat pentru o infracțiune pe care nu știu să o fi comis.

În acest moment sunt singurul negru de la Frostburg care ispășește o pedeapsă pentru culpa de a fi fost un infractor cu guler alb. Halal distincție!

În Gașca mea Neagră, membrii nu sunt la fel de bine definiți. Cei mai mulți sunt puști de pe străzile din D.C. Și Baltimore, arestați pentru infracțiuni legate de droguri, și care, odată puși în libertate, se vor întoarce pe străzi, cu numai 20 la sută șanse de a evita o nouă condamnare. Cum ar putea să răzbată în viață fără educație, fără o calificare oarecare și cu cazier?

În realitate, într-un lagăr federal nu există nici găști, nici violență. Dacă te bați cu cineva sau dacă îl ameninți, te scot pur și simplu de aici și te trimit într-un loc mult mai rău. Sunt multe ciondăneli, mai ales în privința televizorului, dar nu am văzut încă pe cineva să dea cu pumnul. Unii dintre indivizii de aici au trecut și prin penitenciarele de stat, iar poveștile pe care le spun sunt înfiorătoare. Nimeni nu vrea să schimbe locul ăsta cu un altul.

Așa că ne purtăm frumos, în timp ce numărăm zilele. Pentru infractorii cu gulere albe, pedeapsa constă în umilire și în pierderea statutului social, a reputației profesionale și a stilului de viață. Pentru cei de culoare, viața într-un lagăr este mai sigură decât cea din care vin sau decât cea către care se îndreaptă. Pedeapsa lor constă într-o nouă însemnare în cazier, un alt pas spre obținerea statutului de infractor de profesie.

Iată de ce mă simt mai degrabă alb decât negru.

Mai sunt încă doi foști avocați la Frostburg. Ron Napoli a fost un avocat de drept penal flamboaiant în Philadelphia ani buni, până ce l-a nenorocit cocaina. S-a specializat în narcotice și a reprezentat mulți dintre cei mai importanți traficanți și vânzători ilegali de droguri din regiunea central-atlantică, din New Jersey până în cele două Caroline. Prefera să fie plătit în bani gheață și în cocaină, ceea ce l-a făcut să piardă totul în cele din urmă. Fiscul l-a prins pentru neplata taxelor, și acum se află la jumătatea executării unei pedepse de nouă ani. Ron nu o duce prea bine în prezent. Pare deprimat și nu vrea, sub nicio formă, să facă exerciții fizice și să încerce să-și poarte de grijă. Este tot mai gras, greoi, țâfnos și bolnav. Obișnuia să spună povești fascinante despre clienții lui și aventurile lor în traficul de droguri, însă acum stă pur și simplu în curte, cu privirea pierdută și mâncând întruna chipsuri. Cineva îi trimite bani, iar el îi cheltuiește în mare parte pe mâncare nesănătoasă.

Cel de-al treilea fost avocat este un rechin din Washington pe nume Amos Kapp, un șmecher care știe toate dedesubturile și care și-a petrecut cariera dând târcoale tuturor scandalurilor politice majore. Kapp și cu mine am fost judecați împreună și condamnați la zece ani de închisoare fiecare, de către același judecător. Au fost opt inculpați – șapte din Washington și eu. Kapp a fost mereu vinovat de câte ceva, și în mod sigur a fost vinovat în ochii juraților. Însă Kapp știa și atunci, așa cum știe și acum, că eu nu am avut nimic de a face cu conspirația, însă a fost prea laș și prea ticălos ca să spună ceva. Violența este strict interzisă la Frostburg, dar dacă aș rămâne fie și numai cinci minute singur cu Amos Kapp, i-aș suci gâtul. Știe asta și cred că i-a spus directorului închisorii de la bun început. Îl țin în aripa de vest, cât mai departe de celula mea.

Dintre cei trei avocați, eu sunt singurul dispus să-i ajute pe ceilalți deținuți cu problemele lor juridice. Îmi place munca asta. E o provocare și mă ține ocupat. De asemenea, îmi păstrează abilitățile juridice intacte, deși mă îndoiesc că voi mai avea vreun viitor ca avocat. Pot cere să fiu primit din nou în barou după ce ies, dar procedura este destul de complicată. Adevărul e că nu am făcut niciodată cine știe ce bani din această profesie. Eram un avocat de provincie, negru pe deasupra, și doar câțiva clienți îmi puteau oferi un onorariu decent. Pe Braddock Street mai erau câteva zeci de avocați care se băteau pe aceiași clienți; competiția era dură. Nu sunt sigur ce voi face după ce scap de aici, dar mă îndoiesc foarte tare că mă voi întoarce la cariera mea juridică.

Voi avea 48 de ani, voi fi singur și, sper eu, sănătos.

Cinci ani sunt o veșnicie. În fiecare zi mă plimb de unul singur pe o pistă de alergare de la marginea lagărului, care urmează hotarul, sau „linia“, cum i se mai spune. Dacă treci de linie, se consideră că ai evadat. Deși este locul unei închisori, zona este frumoasă, iar priveliștea este spectaculoasă. Când mă plimb și admir dealurile unduite din zare, trebuie să îmi înăbuș impulsul de a merge mai departe, de a păși dincolo de linie. Nu este niciun gard care să mă oprească, niciun gardian care să-mi strige numele. Aș putea să mă fac nevăzut în codrul des, și-apoi să dispar pentru totdeauna.

Mi-aș fi dorit să existe un zid, unul de trei metri înălțime, făcut din cărămizi, cu rotocoale de sârmă ghimpată deasupra, unul care să mă împiedice să admir dealurile și să visez la libertate. Este o închisoare, la naiba! Nu putem pleca. Puneți un zid și nu ne mai ispitiți!

Ispita este mereu acolo și, oricât de mult m-aș împotrivi, jur că devine tot mai puternică pe zi ce trece.

Fragment din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura RAO

Citește și