Sapiențial și apoftegmatic

Zăbovind Între ceruri (Brumar, 2009), Ioan Matiuț s-a despărțit de cele lumești. Sau, mă rog, dintre realități a mai păstrat trenul ca mediu sentimental și mijloc de transport în cronologia interioară. Poemele de aici sunt scurte, parabolice, neîncordate stilistic. Desen vag, economicos, realizat în pastă moale. Gravurile lui Adrian Savu – encefalograme în negru pe fond verzui – semnalează trăiri expresioniste, chinuite și amenințătoare. Acompaniamentul grafic este mai intens și mai acut decât însăși poezia, care de multe ori etalează o detașare budistă.

Există doi oameni în Ioan Matiuț – cetățeanul și poetul. Cu legături vagi între ei. Unul nu se amestecă foarte tare în treburile celuilalt. O schizoidie care poate fi numită și evaziune interioară. De multe ori sunt tentat să numesc acest fel de artă una protestantă: poezia cu ale poeziei, viața cu ale vieții. Pentru că artistul nu poate concilia cele două fenomene.

Poezia este o insulă melancolică, la distanță mare de continentul cotidianului: “1. în fiecare dimineață/ mă iau în spinare/ și plec// încă o zi/ printre sentimente/ reguli strâmbe/ și alte nimicuri/ încă o zi/ fără mine”. Omul-oglindă nu se lasă pătruns, el doar reflectă alienarea împrejmuitoare. Precum oglinda, el are două laturi complet distincte ca aspect și funcționalitate: “întoarce oglinda/ să vezi”.

Relieful acestei poezii este abrupt, dramatic – un relief psihologizat: munți, prăpăstii, cer înalt etc. Ciudat, însă, dramatismul este anihilat de declarații ale epuizării, de reluări ale scufundării în neant: “8. adorm// trag întunericul/ peste mine/ exercițiu al morții”. Și tonalitatea rămâne aceeași pe tot parcursul volumului, rezultând un întreg unitar cu sonorizare măruntă și ecleraj aburit.

Între ceruri, ca înțeles, ar putea semnaliza o stare de fericire sau măcar de detașare sublimă. Între pagini, însă, este mai curând de găsit lehamite de lume, precum și dezamăgire sentimentală. Un fir roșu al prerechii ratate, al imposibilității de refacere a androginului. Până la urmă, ipostaze romantice ale inadaptării și însingurării chinuite: “16. capătul lumii mele/ nu este și capătul lumii tale// la capătul lumii mele mă topesc/ luând forma ta/ la capătul lumii tale/ mă topesc/ luând forma lumii.”

Unele poeme sunt construite pe o figurație patetică – ai senzația că citești din Legenda secolelor a lui Victor Hugo: “20. bat cu sângele/ în poarta-ți ferecată/ de frigul înăuntrului/ de piatră// lumina e stinsă/ zidurile goale// ființa plecată”. Nu sunt cele mai fericite exemple de poetizare contemporană, oricât de mult ar dori să ilustreze disiparea ontologică descrisă de Vattimo. Ori nimicul absolut care stă în capul universului heideggerian.

Între ceruri semnifică și dibuirile de la un zeu la altul. Bineînțeles, un zeu tămâiat este Nichita: “23. în pământul/ care-ți trece/ pe sub pasul/ cel rece”. Din și după aceste frecventări, stridia din sufletul poetului produce, iată, și mici perle impecabile: “34. ținut în picioare/ de umbra/ care aduce/ întunericul”. Un catren fără ritm și rimă, liber de teatralități și tragedii mimate. Aici scriitorul este el însuși – sapiențial și apoftegmatic. Ei? Cum sună asta? Sapiențial și apoftegmatic? Mă gândesc să rețin sintagma pentru titlu, iar în chapeau să montez epitetul ungarettian.

Cred că cel mai mult mă pot gândi la un avion de hârtie plutind lent printre blocuri, pe deasupra copacilor, sub un cer înnorat. Este imaginea pe care mi-o lasă în minte cele mai adânci poeme din acest volum. Prin ele se verifică capacitatea hipnotică a poeziei cu numărul 38: “lumea/ din mintea noastră/ trecând prin/ noi/ trecând/ prin lumea/ din mintea noastră”. Un Iona hipnagogic, între veghe și somn.