Sapte ani din teatru

“Teatrul e o scoala”, “Teatrul e o tribuna”, “Teatrul are o misiune educativa”… Iata tot atatea definitii cazute in desuetudine astazi, cand pare de-a dreptul o chestiune de prost-gust sa aduci obiectii de ordin etic unui fapt estetic.
Sunt la un teatru pentru copii, la un spectacol care, cel putin dupa titlu si intentiile declarate, se adreseaza copiilor de varsta mica – pana la 10-12 ani -, chiar daca unele intamplari de pe scena au aerul sa fie gandite pentru copii ceva mai mari – 30-40 de ani… La un moment dat, printre personaje apare unul care vorbeste cam ciudat. Are, adica, un accent neobisnuit. Cei care spun si asculta bancuri cu Itic si Strul – majoritatea adultilor, adica – pot recunoaste destul de usor aceasta vorbire: este accentul evreiesc exagerat, folosit ca sa dea “sare si piper” anecdotelor in chestie. In viata de toate zilele, insa, pe strada, la magazin, in piata sau in autobuz, nu mai poti auzi pe nimeni pronuntand cuvintele astfel. Cel putin eu, una, nu am mai auzit – si n-oi fi chiar singura. Sa revenim. Cand respectivul personaj (negativ, in paranteza fie zis, si italian de nationalitate, intrucat pe scena se joaca adaptarea teatrala a unei carti scrise de un autor italian) intra in scena si incepe sa vorbeasca, in fata mea, unde stau doi copii de 5-6 ani, cu mamele respective, se produce o mica foiala. “Mami, de ce vorbeste asta asa?”, intreaba, pe buna dreptate intrigat, unul dintre pusti. Nu am auzit raspunsul, dar nu mi-a fost prea greu sa-mi imaginez cum ar decurge in continuare dialogul. “Pentru ca e evreu”, va spune mama (daca este persoana cu oarecare educatiune; daca nu, va folosi alt cuvant). “Ce-i aia evreu?”, va intreba copilul (daca are o minima curiozitate). Ei bine, in acest punct se deschid – vorba unui banc – trei posibilitati. Mama poate raspunde fie “Un strain” (daca vrea sa scape mai repede), fie “Un om care vorbeste stricat romaneste” (daca vrea sa dezvolte sentimentul patriotic al odraslei), fie “Un om rau” (daca vrea sa fie, ca sa zic asa, in ton cu ceea ce se vede pe scena). Ce concluzie va trage copilul de aici si ce va tine el minte pentru cand va creste mare si va deveni cetatean al Romaniei e aproape inutil sa mai incerc a presupune.
Nu este vorba aici despre corectitudine politica. Este vorba numai despre un minimum de civilizatie a spiritului. Despre ceea ce s-ar putea numi buna-crestere artistica. Ba chiar buna-crestere pur si simplu. Cei sapte ani de-acasa – sau din teatru.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar