Sapte "plot"-uri mititele

Structuralistii, formalistii, frecventatorii arhetipurilor, fanii lui Leo Spitzer, criticii de scoala veche sau noua – cu totii au incercat sa reduca noianul de texte care compun Biblioteca Universala la un set de constante tematice, la cateva invariante sau, macar, paradigme de termeni generici.

Numarul acestor matrici, apte sa genereze clone literare pe banda, variaza intre doua (Dragostea si Moartea?) sau n, de la un cercetator la altul. Marthe Robert, de pilda, vorbea despre “mitul lui Adam” si “mitul lui Robinson”, inventand o intreaga taxonomie a prozei in jurul acestor scenarii initiatice. Numai ca din asemenea tulpini de virusi narativi se nasc si destui hibrizi, greu de reincadrat ulterior, dar apti de a genera monstri semiotici. Finalmente, arborele genealogic prolifereaza tufisuri second-hand, pe care nu le mai recunoaste nimeni.

Acest sentiment il va fi acuzat, probabil, si Christopher Booker, eseistul britanic care a fondat candva Private Eye, dar care, timp de 34 de ani, si-a dedicat timpul liber studierii formelor narative si reducerii lor la esente, familiarizat fiind cu literatura greco-latina, cu clasicii europeni, cu povestile arabesti ori japoneze, cu basmele indienilor nord-americani, ba chiar si cu filmele mute de acum un secol, dupa cum aflu din documentatul articol al lui Denis Dutton, postat pe washingtonpost.com. Migala lui aduce a entomologie, iar primele exemple care imi vin in minte sunt cele ale unui Maeterlink (clasificator al albinelor) ori Nabokov (pasionat de fluturi). Numai ca ceea ce pare un hobby dragut la unii scriitori, la altii risca sa degenereze in fantezii mai mult sau mai putin aberante (vezi si teoria culorilor a lui Goethe).

Acesta nu este, totusi cazul lui Booker, care stabileste conexiuni destul de ingenioase intre autori, opere, genuri si epoci diverse, jongland cu rechinii din “Falci” si cu Grendel, monstrul din “Beowulf”, ori cu Ratusca cea Urata si, pandant, cu Cenusareasa sau David Copperfield. De altfel, “infrangerea zmeului” si “metamorfoza zdrentarosului” reprezinta doua dintre cele sapte plot-uri de baza in schema imaginata de autorul englez. Urmeaza, “marea cautare” (de la Odiseu la Alice in Tara Minunilor).

Sa zicem ca am putea fi de acord! Numai ca, imediat, se succed “comedia” si “tragedia”, care sunt grevate de un grad de generalitate confuzant. Ultimul asemenea scenariu se centra in jurul metaforei metafizice a “renasterii” (exemplificata prin Scrooge al lui Dickens, Raskolnikov si… Alba ca Zapada). Apoi, intr-un acces de hipercorectitudine, cele 7 mituri fondatoare devin 9, un fel de addenda punand in discutie “revolta” (“1984”) si “misterul” (romanele politiste).

In final, dupa 700 de pagini, Booker descopera ca nu prea stie unde sa incadreze “Moby Dick” ori proza lui Proust. Raspunsul ar putea fi extrem de simplu, dar n-ar servi decat ca baza pentru o noua polemica sau un abuz de interpretare. In orice caz, nu e nevoie chiar de un tom cu pretentii academizante pentru a intui asta, e suficient sa uiti tot ceea ce ai invatat la scoala si sa te bazezi exclusiv pe “Pulp Fiction” al lui Tarantino. De pilda.