Sărbătoarea Paștelui la Leuven. GALERIE FOTO

Anul trecut, cam pe vremea aceasta, eram în Leuven (Belgia), astfel încât, de Paști, am profitat din plin pentru a ne îmbiba – eu și familia – de atmosfera locului.

Trebuie să reamintesc: în 2011 Sărbătoarea Paștelui catolic s-a suprapus cu Paștele ortodox. Așadar, a fost un moment important pentru toată lumea, inclusiv pentru protestanți, care, în Belgia, sunt destul de mulți. Pentru cine nu știe, și lutheranii și reformații (calvinii), principalele confesiuni protestante europene, sărbătoresc Paștele în același timp cu catolicii. De altfel, în Belgia sunt recunoscute toate religiile majore, inclusiv cea buddhistă. În ordinea sprijinului pe care-l primesc de la stat, care se petrece în funcție de numărul aderenților, principalii beneficiari sunt: catolicii, musulmanii, protestanții, ortodocșii, anglicanii. Cum în micul orășel universitar nu este decât o biserică ortodoxă, după știința mea, și aceea rusă, mi-am zis că merită să vedem și altceva. Este adevărat, există câteva biserici creștin ortodoxe românești în Bruxelles sau în apropiere; orașul Leuven, în care eu, soția și băiețelul nostru am locuit timp de trei luni fiind situat la vreo 30 de kilometri distanță. Am considerat însă că este mai important să fim în mijlocul celor din Leuven.

Cu toate acestea, morbul curiozității avea să-mi joace feste. O prietenă a noastră, tot româncă, bursieră, ca și soția mea, a Universității din Leuven, tocmai descoperise o biserică coptă. Ne-am propus așadar să mergem în seara Paștelui la copți, tocmai fiindcă era ceva inedit pentru noi. Previzibil, ca și în cazul numeroaselor biserici ortodoxe, lăcașul de cult al Bisericii Copte din Leuven este o veche biserică catolică, între timp abandonată. Nu voi intra în amănunte legate de istoria acestei Biserici monofizite. Mai important este să știm că deține un patrimoniu fabulos, considerat un fel de “fosilă vie”, referitor la creștinismul primelor veacuri. Astăzi copții sunt creștinii Egiptului, vorbesc arabă și – după cum arată întreaga media – sunt dramatic persecutați de musulmanii egipteni, majoritari. Cu toate acestea, sângele apă nu se face…

Am ajuns la biserica respectivă cum nu se putea mai bine – cu doar vreo jumătate de oră mai devreme de începerea slujbei religioase. Am vorbit cu cineva care părea un om din stafful locului, chiar dacă nu era preot, pentru a cere permisiunea. Mi-a spus într-o franceză impecabilă – mai degrabă cu accent parizian, ceea ce nu prea întâlnești nici măcar la Bruxelles – că putem participa, fără probleme. Slujba urma să înceapă la ora 20.00 și să țină până la 1.00 noaptea (cred). Am sunat-o pe soția mea, care nu era departe, și a venit și ea aducându-l și pe fiul nostru de doi ani, pe-atunci. În biserică începeau să sosească credincioșii – nu s-au adunat mai mult de vreo 30 până să înceapă ceremonia. Spre deosebire de ortodocși, aici femeile stăteau în partea din dreapta a navei bisericii, cum privești altarul, iar bărbații în stânga – deci exact pe dos. De asemenea, ca și la ortodocșii care respectă Tradiția, femeile intră în biserică având capul acoperit.

La un moment dat slujba a început și în altar a apărut un preot în veșminte simple, foarte frumoase, cu alură de monah. Foarte închis în sine, preotul părea să slujească mai degrabă undeva înlăuntrul ființei (sale) decât în afară. Prima noastră problemă a fost însă că nu înțelegeam absolut nimic din ceea ce se întâmpla! Ceremonia se desfășura în limba arabă, iar pe un ecran plasat undeva în fața altarului se traducea din când în când câte-o frază de rugăciune în olandeză – limba regiunii în care ne aflam.

Dar marea supriză abia urma să vină. În biserică mai erau câțiva copii, unii chiar de vârsta fiului meu, alții ceva mai mari. Cred că unul chiar în brațele maică-sii. Cum nu s-au văzut babă frumoasă și copil cuminte, în mod evident, după primul sfert de ceas, în pofida atenționărilor părinților, copiii au început a se agita. Unii mai alergau prin biserică, alții se bâțâiau ori orăcăiau. Imediat a apărut o adevărată trupă de șoc formată din 3-4 indivizi, de parcă erau bodyguarzi, care se agitau mai ceva decât copiii, încercând să-i domolească pe cei mici, și, mai ales, să atenționeze părinții, cu duritate specifică. La un moment dat, a început și copilul nostru a se lua după ceilalți și, cu toate stăruințele soției (căci erau împreună în zona destinată femeilor), n-am scos-o la liman. Cum nu era prima noastră experiență de acest fel, lecția era știută: singura soluție fezabilă era să iasă afară. În acest timp, un comando format din 2-3 oameni de ordine tocmai se apropia vijelios de nevastă-mea și de copil. Astfel încât nu mai știai cine deranjează ceremonia religioasă: copilul sau bodyguarzii. Cum ai mei tocmai erau aproape de ieșire, comandoul nu i-a iertat și a luat-o după ei! În mod evident, am ieșit și eu val-vârtej în timp ce, instinctiv, îmi reaminteam deja câteva lovituri din cei câțiva ani de arte marțiale pe care-i am în spinare…

În fine, nu s-a peterecut nimic spectaculos. Dar, subiectiv ca orice părinte, bag mâna-n foc: al nostru nu a fost nicidecum mai gălăgios decât ceilalți. Singura diferență era, poate, de limba în care orăcăia – ceva mai aproape de limba română. Cum blândețea și atitudinea față de copii sunt criteriile care chiar contează pentru viața unui creștin, din punctul meu de vedere, am decis scurt să părăsim locul. Am ajuns la ceea ce inițial consideram varianta de back-up, anume biserica centrală din Leuven, de rit catolic (foto 1).

Aceasta este impresionantă, uriașă precum Biserica Neagră din Brașov, să spunem, iar amplasamentul de poveste: Piața Centrală a orașului, în care clădirea primăriei este, se spune, una dintre cele mai frumoase din întreaga Belgie (foto 2). Ceremonia religioasă începuse aici de vreun ceas și urma să mai dureze încă pe-atât. A fost una dintre cele mai faine slujbe catolice la care am participat. Chiar dacă în biserică nu erau mai mult de 200-250 de oameni (adică toate scaunele și băncile ocupate). Un cor de-a dreptul îngeresc cum rareori mi-a fost dat să aud. Atmosfera de reală comuniune, întărită de credincioșii care participau activ, mai ales către final, cu ocazia oferirii împătășaniei. De puține ori mi s-a întâmplat – creștin ortodox fiind – să-mi pară rău că totul s-a terminat așa repede. Nu mai spun că fiul nostru a tăcut mâlc, fascinat și el – poate – de corul bisericii.

La ieșire aveam să descopăr: dacă dădeai o strigare în piață, numai de la mesele aflate în jur putea să aduni mai mulți oameni decât cei aflați în biserică! Și nu era cea mai mare piață a orașului! Brusc, mi s-a făcut dor de ai mei, care, orice s-ar spune, măcar din an în Paști participă cu (aproape) toată suflarea la slujba de Înviere…

A doua zi aveam să înțeleg că nici măcar cei din biserica centrală nu erau cu toții localnici. Observasem încă din seara precedentă câteva zeci de oameni îmbrăcați în splendide constume tradiționale. Prima zi de Paști a însemnat și o serbare locală la care au participat invitați din mai multe țări din jur. Dar și de mai departe – inclusiv din Bulgaria (cred că erau singurii ortodocși – foto 3). Fiecare delegație a cântat și a trasmis mesaje de felicitare în biserică, apoi au ieșit cu toții într-o mică paradă până în Piața Centrală și s-au pus pe dansat (foto 4-6). O fotografie de familie, finală, cu toți participanții (foto 7), arată un lucru asupra căruia nu încetez să mă minunez: ce frumoși pot fi oamenii!…