Scara Silviei Radu/ de Daniel Nicolescu

La circa o săptămână după Revoluție, m-au dus drumurile la intersecția Bulevardului (pe atunci) 1 Mai cu strada Turda. Era acolo o Galerie a Fondului Plastic, unde puteai găsi, de la pensule la sticlării de doi bani (simili Gallé), o sumedenie de obiecte delectante. Pe un raft stăteau niște sfeșnice (opaițe, suporturi de lumânări), niște albețuri, niște tanagre albe, în număr de patru. Cariatidele de lumină erau făcute din albul faianței și dintr-un adaos venit din Delft, din albastrul acela rece, cu miros de cobalt, care, fără să-mi placă, m-a fascinat totdeauna. După ce le-am achiziționat (pe un preț absolut derizoriu), am părăsit pe furiș magazinul, uitându-mă mereu înapoi și simțindu-mă ca Jean Valjean după rapt. Valoarea mărfii era prea mare, banii pe care îi dădusem, prea puțini. Sfeșnicele era semnate de Silvia Radu. Un nume care avea, pentru mine cel puțin, un halou mitic. Au trecut 20 de ani de atunci și nu încetez să mă uit în urmă, așteptând ca cineva să-mi ceară prețul corect și să risipească acel mic miracol venit în preajma Crăciunului.

Cu sau fără legătură cu acest accident biografic, fiecare nouă întâlnire cu sculpturile & picturile Silviei Radu (n. 1935) îmi prilejuiește o stare de vertij admirativ și de bucurie plenară, aproape inexplicabilă, din care spiritul critic se retrage. În același timp, nu pot să nu constat că operele sale, ca un făcut, în momentul în care sunt oferite privirilor publicului, nu au parte de expunerea sărbătorească pe care o merită. Ca și atunci, când erau înghesuite pe un raft dintr-o galerie prăfuită, acum*, în, de altfel, splendida retrospectivă din clădirea ASE, sunt etalate în niște săli complet improprii, înghesuite și sufocate din pricina lipsei de perspectivă. În plus, amfitrionii, prea grăbiți, excesiv ațâțați de febra Sărbătorilor, au proțăpit în mijlocul sălii principale de expunere, în care lucrările oricum sunt prea multe iar gâlgâitul lor cromatic prea intens, au proțăpit, deci, un brad pestriț și lucios de Crăciun. Sculpturile, cu precădere, dar și frescele, tablourile, crochiurile sau acuarelele Silviei Radu au nevoie de perspectivă și de mult aer ca să respire. Nu e vorba doar despre intensa lor prezență individuală, despre faptul că aripile îngerilor săi reclamă spațiu ca să agite văzduhul, ci și de râvna detaliilor, despre acumularea de nuanțe mărunte care, în zarva generală, riscă să fie trecute cu vederea. Or, în tot ceea ce face cu sculpturile sale, cu îngerii săi tatuați, cu sfinții ei războinici sau cu portretele ei de ghips pictat, tremurul desenului și delicatețea câte unei culori produc o vibrație fără de care ansamblul nu poate fi simțit și înțeles cum se cuvine. Trecând peste aceste neajunsuri ce țin de punerea în scenă, expoziția trebuie neapărat vizitată și contemplată pe-ndelete, cu răbdare, pentru că sintetizează căutările de-o viață ale artistei (una dintre cele mai importante pe care le are arta românească de azi) și exprimă, cu elocvență, infinita scară plastică pe care domnia-sa a așezat-o între pământ și cer (ca o continuă provocare ascensională, ca o experiență a progresului spre înalt) și la articulațiile căreia încă mai lucrează cu sârg. Și cu convingerea că ne va sprijini să pășim în grădinile acelea de sus, unde îngerii și-au abandonat morga și hieratismul bizantin, arătându-se dispuși să stea de vorbă jovial și să alunge plictiseala din Paradis. *) Silvia Radu, Grădina cu îngeri, Clădirea veche ASE, etajul 1, 15 noiembrie 2010 – 15 ianuarie 2011 DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.