Schimbarea la față a cititorului

Totul s-a petrecut, dacă îmi aduc bine aminte, într-o editură franceză, dar acest amănunt nu are nici o semnificație aici; ar fi chiar mai bine să fie trecut cu vederea, dacă nu uitat de-a binelea.

Așadar, într-o mare editură din lumea mare a ajuns manuscrisul unui roman. Unul dintre miile de manuscrise pe care editurile, mari sau mici, le primesc zilnic, într-o avalanșă tăcută și neștiută. Autorul lui, un necunoscut, desigur, un tip care visează la celebritate, care crede că romanul lui va rupe gura târgului, a țării, a lumii întregi.

Nu e nevoie de prea multă imaginație pentru a bănui că manuscrisul în cauză a fost repartizat unui redactor de carte pentru a fi citit și, în urma unei lecturi favorabile, propus pentru editare. Sunt tentat acum să fac o lungă paranteză și să vorbesc despre lumea redactorilor de carte, despre rutină, sastiseală, dezinteres, poate chiar lehamite. Dacă ar ști autorul, îmi spun, cum se uită redactorul la maldărul de foi, cum le mută dintr-un sertar într-altul, dintr-o parte a biroului într-alta, ar traversa pajiști de dezamăgire sau ar face pur și simplu un infarct.

Dar poate că nimic din toate astea nu se întâmplă într-o mare editură, ci numai în imaginația mea pervertită de cine știe ce experiențe neplăcute. Poate că redactorul de carte s-a aplecat asupra manuscrisului cu profesionalism rece, dar și cu acea curiozitate mereu proaspătă capabilă să descopere comorile nebănuite. L-a citit pe îndelete, a încercat să-i pătrundă dedesubturile și apoi a redactat un referat către editor și o scrisoare către autor. Scrisoarea era una standard, dar atât de bine făcută încât adrisantul chiar a crezut că a fost scrisă special pentru el. Nu era un refuz sec, birocratic, ci o respingere împănată cu multe observații de bun-simț, dar și cu destule considerații teoretice de ultimă oră. N-are rost să mai lungesc vorba, redactorul îi spunea autorului că romanul lui nu mergea, nu reușise să treacă standardele înalte ale editurii. Nu se mai scrie așa, concluziona el într-un sfârșit.

Nu am idee ce reacție a avut autorul la primirea scrisorii. Ca unul care știe deznodământul întâmplării pot să-mi închipui că a fost cel puțin intrigat. Așa că s-a apucat, la rându-i, să-i scrie o scrisoare redactorului de carte care, din întâmplare, a ajuns și la câteva ziare. În scrisoare, autorul manuscrisului refuzat își înștiința cititorul că romanul pe care nu-l găsise publicabil se numea Doamna Dalloway și era al Virginiei Woolf.

Mărturisesc că atunci când am aflat întâmplarea am fost și eu intrigat și m-am alăturat celor care vorbeau despre neprofesionalismul și incultura strigătoare la cer ale redactorului. Dar tot de atunci îmi stăruie-n minte cuvintele “nu se mai scrie așa”. Și nu încetez să mă întreb dacă nu cumva, dincolo de impardonabila carență a redactorului, nu se ascunde și un inconfortabil adevăr: schimbarea de paradigmă într-ale cititului. Sau, în cuvinte mai puțin prețioase, schimbarea la față a cititorului, fie el profesionist sau nu. Nu e vorba aici de o schimbare a gustului pentru citit, ci a cititului în sine. Din câte mi-am putut da seama, acest fapt s-a anunțat, pe tăcute, mai demultișor și doar o întâmplare de genul celei de mai sus l-a făcut mult mai vizibil. Sunt erori care nu sfârșesc în simple extravaganțe.