Școală pentru proști/ de Sașa Sokolov

Sașa Sokolov (n. 1943, Ottawa) este considerat pionier al romanului postmodern rus. Deși nu s-a considerat niciodată “romancier”, a primit numeroase distincții internaționale pentru opere încadrate în acest gen, primul său roman – cel de față -, scris între 1972 și 1975, pe când era angajat ca vânător profesionist într-o rezervație naturală de pe Volga, fiind primit cu deosebită căldură de către Vladimir Nabokov și Nina Berberova. Cele mai importante cărți ale sale sunt

Școală pentru proști

(

Șkola dlia durakov

, 1976) și

Palisandria

(1985). Scriitorul a plecat din URSS în 1975, locuind mai apoi în Austria, Grecia, Franța, Germania și SUA. Din 1989 trăiește la Moscova.

Satiră la adresa “realităților economice” din Rusia sovietică și totodată strigăt de disperare, romanul lui Sokolov are o amprentă literară unică, dezvăluind o acțiune atemporală petrecută într-o lume închistată în care cititorul poate recunoaște cu ușurință scena clasică a absurdului omniprezent în spațiul comunist. Când mișcarea și timpul sunt anulate, relațiile interumane își pierd cele mai importante atribute iar etalonul este un individ cu deficiențe mintale, singurul refugiu rămâne speranța. * * * Pavel Petrovici stătea în mijlocul peronului, ceasul gării arăta două și cincisprezece minute, avea pe cap pălăria lui obișnuită, plină de găurele, parcă ar fi fost roasă de molii sau perforată de mii de ori de conductor, dar, de fapt, găurelele astea fuseseră făcute din fabrică, pentru ca utilizatorului, în cazul de față Pavel Petrovici, să nu‑i transpire capul pe timp de caniculă. Și, în plus, se mai gândiseră cei de la fabrică, micile găuri întunecate pe un fundal deschis la culoare înseamnă totuși ceva, merită totuși ceva, este mai bine decât nimic, adică e mai bine cu găurele decât fără ele, deciseră cei de la fabrică. Bine, dar oare ce mai purta profesorul nostru în vara aceea, și, în general, în lunile cele mai bune din acei ani de neuitat, când locuiam cu toții la aceeași gară, iar casa lui de vacanță se afla în sătucul de dincolo de râu, iar a noastră, într‑una dintre așezările aflate pe același mal cu gara? E destul de greu de răspuns la această întrebare, nu‑mi mai aduc aminte cu exactitate ce purta Pavel Petrovici. E mai simplu de spus ce nu purta el. Norvegov nu purta niciodată încălțăminte. În orice caz, nu vara. Și în ziua aceea fierbinte pe peron, pe vechiul peron de lemn, și‑ar fi putut răni ușor un picior sau, mai știi, chiar pe amândouă. Da, asta se putea întâmpla cu oricine, dar în niciun caz cu profesorul nostru, înțelegi, el era așa de mic, de fragil, și când îl vedeai cum alerga pe cărăruia dinspre casele de vacanță sau pe coridorul de la școală ți se părea că picioarele lui desculțe nu ating deloc pământul, podeaua, iar când stătea, în ziua aceea, în mijlocul peronului de lemn, părea că nici nu stă în picioare, parcă plutea deasupra lui, deasupra scândurilor știrbe, deasupra mucurilor ce‑l acopereau, deasupra chibriturilor arse, a bețigașelor de înghețată linse cu grijă, a biletelor folosite și a flegmelor uscate și de aceea și invizibile, de calități diferite, ale călătorilor. Dă‑mi voie să te întrerup, poate că nu am înțeles eu ceva. Oare Pavel Petrovici mergea cu picioarele goale chiar și la școală? Nu, în mod clar am făcut o greșeală, am vrut să spun că mergea desculț la casa de vacanță, dar poate că nu purta încălțăminte nici la oraș, când se ducea la serviciu, însă noi nu am observat asta. Poate că am și observat, dar asta nu prea sărea așa de tare în ochi. Da, nu știu de ce nu era așa de evident, în asemenea situații multe lucruri depind chiar de om, nu de cei care‑l privesc, da, îmi aduc aminte, nu era prea evident. Dar, indiferent cum ar fi stat lucrurile în perioada de activitate școlară, tu știi foarte bine că vara Norvegov mergea cu picioarele goale. Uite așa. Cum a remarcat odată tatăl nostru, stând culcat în hamac cu un ziar în mână, ce mama mă‑sii îi mai trebuie lui Pavel încălțăminte, mai ales pe o asemenea căldură! Numai noi, sărmanii an­ga­jați ai statului, continua tata, nu lăsăm niciodată picioarele să se odihnească: dacă nu cizme, atunci galoși, dacă nu galoși – cizme. Și așa te chinui câtu‑i lumea. E ploaie afară – pune deci la uscat ghetele. E soare – ai grijă deci să nu crape. Iar lucrul cel mai important e că în fiecare zi, de dimineață, te chinui cu crema de ghete. Iar Pavel este un om liber, visător, el și când o să moară o să fie tot desculț. E un pierde‑vară Pavel al tău, ne spunea nouă tata, de aceea umblă și desculț. Cică a băgat toți banii în casa de vacanță, e plin de datorii, și el face una și bună – dă mereu la pește, se răcorește pe mal, așa ar trebui să fac și eu, un vilegiaturist amărât. Casa lui e mai proastă până și decât magazia noastră, și și‑a mai pus și o giruetă pe acoperiș, ei, ca să vezi, o giruetă! Îl întreb pe prostul ăsta: De ce, mă rog, ai pus girueta asta, pârâie așa aiurea. Și el de acolo, de pe acoperiș: Păi, domnule procuror, cine știe ce se mai poate întâmpla, de exemplu, zice, vântul bate, bate într‑o direcție și deodată își schimbă direcția. De dumneavoastră, zice, e bine, dumneavoastră, văd, citiți toate ziarele, acolo, desigur, se scrie și despre asta, adică despre starea vremii, dar eu, știți, nu am abonament la nimic, așa că pentru mine girueta este un lucru absolut necesar. Dumnea­voastră însă, zice, aflați din ziare dacă nu e așa, dar eu o să mă orientez după giruetă, nu e nimic mai sigur, nimic nu e mai sigur ca asta – ne povestea tata, culcat în hamac cu ziarul în mână. După aceea tata s‑a dat jos din hamac, a pornit să facă câțiva pași cu mânile la spate printre pinii năpădiți de clei fierbinte și de seva pământului, a rupt dintr‑un strat și a mâncat niște căpșune, a privit spre cerul pe care, în clipa aceea, nu se afla nici urmă de nori, nici de avioane, nici de păsări, a căscat, a dat din cap și a spus, avându‑l în vedere pe Norvegov: Ei, să‑i mulțumească Domnului că nu sunt eu directorul lui, ar fi zbârnâit el în fața mea, ar fi studiat el la mine și vântul ăla pe undeva, netot idiot, coate‑goale, giruetă nefericită. Sărmanul profesor de geografie, tatăl nostru nu avea pentru el nici cel mai mic respect, uite ce înseamnă să umbli desculț. E adevărat, când ne întâlniserăm cu Norvegov pe peron, lui, Pavel Petrovici, îi era, după toate probabilitățile, perfect indiferent dacă tatăl nostru îl respectă sau nu, pentru că pe atunci el, învățătorul nostru, nu mai exista, murise în primăvara aceluiași an, adică cu doi ani și ceva înainte de această întâlnire de pe peron. Uite de aceea tot spun eu că la noi e ceva în neregulă cu timpul, hai să ne lămurim. El bolise mult, avusese o boală grea, lungă, și știa foarte bine că va muri în curând, dar nu lăsa să se vadă asta. Rămăsese cel mai vesel, sau, mai bine zis, singurul om vesel din școală, glumea neîncetat. El spunea că se simte atât de slăbit, că se teme să nu‑l ia cumva vreo pală de vânt. Doctorii – râdea Norvegov – mi‑au interzis să mă apropii de o moară de vânt la mai puțin de un kilometru, dar fructul interzis e dulce: mă atrag îngrozitor de mult morile de vânt, sunt chiar la doi pași de casa mea, pe dealurile acoperite de pelin, și odată tot o să cedez. În așezarea de case de vacanță unde locuiesc eu mi se spune fluieră‑vânt sau giruetă, dar spuneți și voi, este chiar așa de rău să ți se ducă faima de fluieră‑vânt, mai ales dacă mai ești și profesor de geografie? Pro­fesorul de geografie chiar este obligat să fie fluieră‑vânt, asta e specialitatea lui, ce părere aveți, prietenii mei cei tineri? Nu trebuie să ne întristăm – începu el să strige pătimaș, desfăcându‑și mâinile -, nu‑i așa, să trăiești la o viteză maximă de bicicletă, să te bronzezi și să te scalzi, să prinzi fluturi și libelule, dintre cele multicolore, mai ales din acelea minunate, îndoliate și gălbui, dintre care sunt așa de multe la casa mea de vacanță! Ce‑ți mai trebuie – întreba profesorul, lovindu‑se peste buzunare pentru a găsi chibriturile și țigările, începând mai apoi să fumeze -, ce‑ți mai trebuie? Știți, prieteni, nu există fericire mai mare în lume, nu e nimic în genul ăsta, nimic asemănător, însă, Doamne!, în cele din urmă tot există liniște și libertate. Un geograf din zilele noastre, ca, de altfel, și un montor, și un instalator, și un general, trăiește o singură dată. Așa că să trăiți după cum bate vântul, tineri, faceți mai multe complimente femeilor, să fie mai multă muzică, mai multe zâmbete, plimbări cu barca, case de odihnă, turniruri cavalerești, dueluri, meciuri de șah, exerciții de respirație și alte prostii. Dar dacă veți fi numiți cândva fluieră‑vânt – spunea Norvegov, făcând să răsune în toată școala cutia de chibrituri pe care o găsise -, să nu vă supărați, nu e așa de rău. Căci de ce să mă tem eu în fața veșniciei, dacă astăzi vântul îmi răsfiră părul, îmi răcorește fața, îmi suflă sub gulerul cămășii, bate prin buzunare și‑mi smulge nasturii de la sacou, iar mâine pune la pământ construcțiile putrede, inutile, smulge stejarii din rădăcină, agită și umflă lacurile de acumulare și împrăștie prin toată lumea semințele din grădina mea. De ce să mă tem eu, profesorul de geografie Pavel Norvegov, un om onest și bronzat din zona suburbană cinci, modest, dar un pedagog care‑și cunoaște meseria, a cărui mână slabă, dar încă imperială, învârte, de dimineața până seara, planeta asta găunoasă, făcută din ­papiermâché! Dați‑mi puțin timp și o să vă demonstrez care dintre noi are dreptate, cândva o să învârt așa de tare elipsoidul vostru leneș și scârțâitor, că râurile voastre o să‑și schimbe cursul, o să uitați de toate cărțile și ziarele voastre false, o să muriți de plictiseală la auzul propriilor voastre voci, al numelor și titlurilor, o să uitați să mai citiți și să scrieți, o să vreți deodată să foșniți, cum face un plop tremurător în luna august. Un curent plin de mânie va lua pe sus denumirile străzilor și ale stradelelor voastre și firmele de care vi s‑a făcut lehamite, o să vreți adevărul. Neam păduchios de gândaci! Turmă lipsită de creier a lui Panurg, făcută numai din muște și ploșnițe! Vreți chiar adevărul măreț. Și atunci o să vin eu. O să vin și‑o să‑i aduc și pe cei bătuți și umiliți de voi și‑o să spun: uitați care este adevărul vostru și răzbunarea voastră. Și de groază și de durere o să se transforme în gheață puroiul vostru de robi, care vă curge prin vine în loc de sânge. Să vă temeți de Aducătorul de Vânt, domni de la orașe și din satele de vacanță, să vă temeți de brize și de curenți, ei dau naștere uraganelor și vârtejurilor. Vă spun asta eu, profesor de geografie din zona suburbană cinci, un om care învârte un glob pământesc vid, din carton. Și, spunând asta, o să iau ca martor eternitatea – nu‑i așa, ajutoarele mele tinere, tinerii mei contemporani și colegi, nu‑i așa? A murit în primăvara anului nu știu care în căsuța sa cu giruetă. În ziua aceea trebuia să dăm ultimul examen pentru nu știu ce clasă, era tocmai examenul la geografie. Norvegov promisese să vină pe la nouă, ne‑am adunat pe coridor și l‑am așteptat pe profesor până la unsprezece, dar el tot nu venea. Directorul școlii Perillo a spus că examenul se amână pentru a doua zi, deoarece Norvegov probabil se îmbolnăvise. Ne hotărâserăm să‑l vizităm, dar niciunul dintre noi nu știa adresa din oraș a învățătorului, și atunci am coborât în cancelarie, la directoarea de studii Tinbergen, care locuiește pe ascuns în apartamentul nostru și dansează în fiecare dimineață în antreu, dar pe care nici eu, nici tu nu am văzut‑o niciodată, căci e suficient numai să dai curajos de perete ușa ce dă în antreu, că te trezești – dar să deschizi ușa curajos! – în râpa fortăreței din Milano și vezi zborul cu patru aripi. Ziua este extrem de însorită, iar Leonardo într‑un hiton vechi, boțit, stă în picioare la planșetă cu un trăgător de desenat într‑o mână și un borcănel de tuș roșu în cealaltă și face niște schițe pe foaia de hârtie Whatman, conturează tulpinițele de rogoz care au crescut de‑a valma pe fundul mâlos și umed al râpei (rogozul îi ajunge lui Leonardo până la brâu), face, una după alta, schițe ale unor dispozitive balistice, iar când obosește puțin, atunci ia o plasă de entomolog și prinde libelule negre, ­pentru a le studia în amănunt construcția retinei. Pictorul te privește posac, parcă mereu e nemulțumit de ceva. Tu vrei să abandonezi râpa, să te întorci în cameră, deja te sucești și încerci să cauți în peretele vertical ușa capitonată, dar maestrul reușește să te prindă de mână și, privindu‑te în ochi, spune: Temă pentru acasă – descrie maxilarul unui crocodil, limba unui colibri, clopotnița mănăstirii Novodevici, descrie trunchiul unui mălin, o meandră a râului Lethe, coada oricărui câine din satul de vile, o noapte de dragoste, fata morgana de deasupra asfaltului fierbinte, o amiază senină la Beriozovo, fața unui fluieră‑vânt, colibele iadului, compară o colonie de termite cu un furnicar de pădure, soarta tristă a frunzelor cu serenada unui gondolier venețian, transformă o cicadă într‑un fluture; transformă ploaia în grindină, ziua în noapte, pâinea noastră cea de toate zilele dă‑ne‑o nouă astăzi, transformă o vocală într‑o fricativă, preîntâmpină un accident de tren al cărui mecanic doarme, repetă cea de‑a treisprezecea muncă a lui Hercule, dă un foc unui trecător, explică tinerețea și bătrânețea, cântă‑mi un cântec cu pițigoiul care s‑a dus dis‑de‑dimineață la apă, îndreaptă‑ți fața spre nord, spre curțile înalte din Novgorod, iar mai apoi povestește cum își dă seama un portar că afară ninge, dacă portarul stă toată ziua în hol, stă la taclale cu liftierul și nu se uită pe fereastră, pentru că nu e nicio fereastră, da, spune‑mi cum o face; și, în plus, sădește în grădina ta o roză albă a vânturilor, arată‑i‑o profesorului Pavel și, dacă o să‑i placă, dăruiește‑i profesorului Pavel roza cea albă, prinde‑i floricica la cămașa cadrilată sau la pălăria de la casa de vacanță, fă ceva plăcut pentru omul care a plecat în nicăieri, fă‑i o bucurie bătrânului profesor – un om vesel, bun de gură și fluie­ră‑vânt. O, Roza, o să spună profesorul, Roza Vetrova cea albă, fată frumoasă, floare de mormânt, cât de mult doresc ­trupul tău neatins! Într‑una dintre nopțile verii tulburate de frumusețea ta te aștept în căsuța cu giruetă, de peste râul albastru, adresa: satul de case de vacanță, zona a cincea, să‑l cauți pe poștașul Miheev, să întrebi de Pavel Norvegov, să claxonezi de mai multe ori cu soneria de la bicicletă, să aștepți barca de pe malul cețos, să aprinzi focul de semnalizare, să nu te întristezi. Culcată deasupra râpei abrupte, nisipoase, într‑o căpiță de fân, să numeri stelele și să plângi de fericire și de așteptare, să‑ți aduci aminte de copilăria care seamănă cu o tufă de ienupăr plină de licurici, cu un brad împodobit cu cele mai incredibile fleacuri și să te gândești la ceea ce se va întâmpla în zori, când primul tren va trece pe lângă gară, când se vor trezi, cu capetele buimace, oamenii uzinelor și ale fabricilor și, după ce vor fi scuipat și blestemat detaliile mașinilor și ale mecanismelor, o pornesc cheauni pe lângă iazurile din preajma gării spre chioșurile de bere de lângă gară – verzi și albastre. Da, Roza, da, o să spună profesorul Pavel, ceea ce se va întâmpla cu noi în noaptea aceea va semăna cu o flacără ce cuprinde un deșert de gheață, cu o cădere de zăpadă reflectată într‑un ciob de oglindă care a căzut deodată în negură din rama ei, pentru a‑l preveni pe proprietar de moartea apropiată. Va semăna cu fluierul unui cioban și cu o muzică încă nescrisă. Vino la mine, Roza Vetrova, oare nu‑ți este drag bătrânul tău profesor ce pășește prin văile neființei și pe colinele suferințelor? Vino, pentru a potoli tremurul pântecelui tău și pentru a alina durerea mea. Și dacă învățătorul Pavel va spune așa, îți spune Leonardo, să‑mi aduci asta la cunoștință în aceeași noapte și o să arăt lumii întregi că nimic nu este în timp în trecut și în viitor și el nu are nici un prezent, și în natură se apropie de im­po­sibil, fapt pentru care, conform celor spuse, nu există, ­pentru că acolo unde ar exista nimic, ar trebuie să existe în mod clar vidul, dar cu atât mai mult, continuă pictorul, cu ajutorul morilor o să produc vânt în orice moment. Și ultima temă pentru tine: dispozitivul acesta care seamănă cu o libelulă uriașă neagră – îl vezi? Se află pe dealul lin acoperit cu iarbă – o să‑l încerci mâine deasupra lacului și o să‑ți încingi, sub forma unei centuri, o sabie lungă, ca, dacă o să cazi, să nu te îneci. Și atunci tu o să‑i răspunzi pictorului: Dragă Leonardo, mă tem că nu voi putea să fac temele dumneavoastră interesante, oare ce temă mai e și asta legată de cunoașterea de către portar a faptului că ninge sau nu afară. La întrebarea aceasta pot să răspund în fața oricărei comisii de examinare în orice moment la fel de ușor cum puteți și dumneavoastră să produceți vântul. Numai că eu, spre deosebire de dumneavoastră, nu am nevoie de nicio moară. Dacă portarul se află de dimineața până seara în hol și stă la taclale cu liftierul, și în hol – ferestre ioc, care, în tătară, înseamnă “nimic”, atunci portarul va afla că în stradă, sau, mai bine zis, deasupra străzii sau pe stradă, ninge, după fulgii de zăpadă de pe căciule și gulerele vizitatorilor care intră repede de afară în hol, grăbindu‑se să se întâlnească cu șeful lor. Ei, cei care poartă fulgii pe hainele lor, sunt de două feluri: unii bine îmbrăcați și alții mai prost, dar dreptatea triumfă – zăpada o primesc toți în mod egal. Am observat asta când lucram ca portar la Ministerul Neliniștilor. Primeam numai șaizeci de ruble pe lună, însă am studiat de minune niște fenomene așa de frumoase, ca ninsoarea, căderea frunzelor, ploaia și chiar grindina, lucru pe care, desigur, nu‑l poate spune despre sine niciunul dintre miniștri sau adjuncții lor, deși toți primeau de câteva ori mai mult ca mine. Uite, și atunci trag o concluzie simplă: dacă ești ministru, nu poți să afli și să înțelegi cum trebuie ce se petrece afară și în cer, pentru că, deși ai în biroul tău o fereastră, nu ai timp să te uiți pe ea: ai mult prea multe audiențe, întâlniri și apeluri telefonice. Și dacă portarul poate să afle foarte ușor dacă ninge după fulgii de nea de pe căciulile vizitatorilor, tu, ca ministru, nu poți, căci vizitatorii își lasă paltoanele la garderobă, și, chiar dacă nu le lasă, atunci, cât timp așteaptă liftul și merg cu el, fulgii de zăpadă apucă să se topească. Uite de ce ție, ca ministru, ți se pare că afară e parcă mereu vară, dar nu este deloc așa. De aceea, dacă vrei să fii un ministru inteligent, întreabă‑l pe portar despre starea vremii, dă‑i un telefon în hol. Când am lucrat ca portar la Ministerul Neliniștilor, stăteam multă vreme în hol și discutam cu liftierul, iar Ministrul Neliniștilor, pentru că mă știa un lucrător onest, bun executant, mă suna din când în când și mă întreba: E acolo portarul cutare? Da, răspundeam eu, cutare, sunt angajat la dumneavoastră din anul cutare. Iar aici e Ministrul Neliniștilor cutare, zicea el, sunt la etajul patru, biroul numărul trei, al treilea pe dreapta din hol, am o treabă cu dumneavoastră, treceți pe la mine pentru câteva minute, dacă nu sunteți ocupat, am mare nevoie să vorbim despre starea vremii.