Scribul si catoblepasul

In urma cu doi ani, aparea la editura Humanitas volumul Scrisori catre un tanar romancier de Mario Vargas Llosa, in exceptionala traducere semnata de Mihai Cantuniari.

Pentru orice lector al Conversatiei la Catedrala si, mai cu seama, pentru orice scriitor preocupat si de teoria scrisului, lectiile marelui scriitor peruan despre arta de a scrie romane reprezinta o provocare. Am citit cu multa atentie acest fals epistolar, construit sub forma a unsprezece scrisori catre un personaj imaginar, sedusa de pasiunea pentru literatura si pentru roman a lui Llosa, care razbate sub fiecare cuvant, de arta lui de a metamorfoza tot ceea ce ii ofera realitatea inconjuratoare in fictiune, precum si de modul sau, extrem de personal si incitant, de a teoretiza propriile optiuni intr-ale romanului. Asa cum numai scriitorii reusesc sa o faca. Chiar daca, din punctul de vedere strict al teoreticienilor literaturii, unele teze sunt banalizate ori contestabile.

Pentru a discuta despre volum in studioul cartilor la Ex libris, l-am invitat ca partener de dialog pe scriitorul George Balaita. Nu intamplator, cunoscute fiind obstinatia declarata a autorului romanului Lumea in doua zile pentru cizelarea fiecarui cuvant si responsabilitatea acordata actului scrisului. “Fiindca numai ce scriu eu ramane cu adevarat. Restul e tacere. (…) Eu sunt scribul si nu ma intereseaza decat povestea…”- rasunasera, memorabil, cuvintele scriitorului intr-un film portret facut impreuna la aparitia splendidului volum de eseuri Gulliver in tara nimanui, in vara lui 1995, si care se deschidea cu parabola scribului.

“Ma simt bine intre carti, oriunde as fi, si aici, la tine in platou, asisderea. Anul asta (2004.s.m.) ma astept pe mine insumi: sa reintru in circuitul pietei cartii. Scriu zilnic. Public rar. N-am nici o explicatie pentru asta. Ma simt insa bine asa…” – mi-a marturisit, grabit sa vorbim cat mai mult despre roman, asa cum il vede el, comparativ cu Llosa. Lectura Scrisorilor nu-i placuse atat cat il interesase. L-a caracterizat pe Llosa drept “un foarte mare grafoman”, in seria lui Balzac, un fictionist absolut, un scriitor preocupat de tot ceea tine de absconsul fictiunii, pasionat pana la nebunie de roman, “otravit de roman”. S-a aratat mirat de faptul ca in cartea lui Llosa nu exista nici o referinta la marii scriitori rusi, Gogol, Cehov, Tolstoi si Dostoievski, fara de care, in conceptia lui Balaita, nu se poate vorbi despre literatura si despre roman. Am comentat apoi asertiunea scriitorului peruan : “Orice roman este o minciuna care tine sa treaca drept adevar.” Adevarata si pentru George Balaita, pentru care totul este fictiune pana la urma si totul trebuie sa plece de la vocatie. Daca putem, ca prozatori, sa spunem ceva despre realitatea prezentului, despre realul de fundal, despre absurdul din real, doar prin fictiune o putem face. Starterul, spune Balaita, este realitatea si blockstarterul este ceea ce am trait ieri, poate, dar daca nu ajungem in alta parte, daca romanul nu este altceva, atunci am ratat. In fond, a scrie este cel mai frumos fel de a trai, chiar daca scriitorul sare in gol cu fiecare carte. “Jocul de-a literatura nu este unul inofensiv” previne Mario Vargas Llosa. “Mai mult decat atat.-confirma George Balaita. E cel mai periculos dintre toate pentru ca la mijloc este cuvantul, care poate la fel de bine pacali sau duce in alta dimensiune.”

De unde apar istoriile povestite in roman? Din toate partile si de nicaieri, isi raspunde Llosa. M-a interesat sa aflu ce a declansat Lumea in doua zile: “Propria mea experienta, cartile pe care le-am citit si poate o intamplare pe care, intr-o noapte de chef, am auzit-o spusa de un chelner care strangea masa”. Cum ii vin temele unui romancier? Este el ales de teme sau temele sunt cele care ii impun o anume fictiune? Raspunsul lui Llosa consta in metafora catoblepasului, animalul mitic care se hraneste autodevorandu-se si care apare la Flaubert in Ispitirea Sfantului Anton si apoi la Borges. In ceea ce priveste temele, romancierul se hraneste din sine insusi, dar drumul pana la tema nu e chiar atat de simplu, avertizeaza George Balaita, precum parabola teniei la Llosa, “o speculatie pana la urma destul de oarecare, sub ceea ce scrie de obicei Llosa.”

Vorbim apoi despre eficacitatea structurii romanesti ce trebuie, inainte de orice, sa convinga publicul, despre stil, care este totul, este felul in care autorul se gaseste si se exprima pe sine. “Tu, ca prozatoare, ce-ai invatat din cartea asta a lul Llosa?”- ma intreaba, la randul lui. Ii raspund ca am invatat sa citesc mai atenta un roman, dar, asa cum Llosa singur sugereaza, din Scrisori catre un tanar romancier nu trebuie retinut nimic, trebuie “sa te apuci o data de scris romane.”

Finalul dialogului il lasa pe ganduri. Scriitorul pare ca se cufunda intr-o fictiune viitoare: “Trebuie sa-ti urmezi calea si sa-ti asumi propriul risc. Fara nuante. In fond, din ce citesti, vezi si auzi se sublimeaza realul cu fantezia. Nu mai urmeaza apoi decat saltul in gol.”

Ioana Dragan

Din volumul in pregatire Ex libris de scriitor