Scriitorul ca escroc și mistic/ de Elisabeta Lăsconi

Amélie Nothomb are un comportament fix, intrat de multă vreme în legendă: la sfârșitul vacanței de vară, când se reia viața editorială, are un nou roman în vitrinele librăriilor. Și asta se petrece din 1992 încoace, de la debutul cu “Igiena asasinului”, adică de… 20 de ani. Cititorii români sunt un pic defazați, pentru că la noi abia a fost tradus romanul din 2010 – “O formă de viață”, considerat de critici unul dintre cele mai bune din întreaga operă a scriitoarei.

Punctul de pornire al cărții se găsește într-o practică a autoarei care a căpătat obiceiul să răspundă numeroaselor scrisori adresate de cititori. Ca și într-un episod anume: autoarea aflată la Philadelphia în campanie de promovare a cărții a citit într-un ziar din 9 februarie 2009 despre epidemia de obezitate în rândul soldaților americani aflați în Irak. Aici a început să scrie romanul, inventându-l pe Melvin Mapple, soldatul care îi trimite scrisori.

Așadar, scriitoarea însăși ca alter-ego, soldatul american ca personaj fictiv corespondează și corespondența lor este pretextul pentru observații despre ce înseamnă scrisul și cititul, ca și complicata relație dintre actanții în actul comunicării din spațiul literaturii. Sarcina și obezitatea devin metafore consistente și originale, încifrând cele două procese asupra cărora s-a oprit Amélie Nothomb.

Nu este prima oară când un scriitor dezvăluie și dezvoltă idei privind experiența concretă a creației. Au apărut relativ recent, tot la Editura Polirom, două asemenea cărți semnate de Umberto Eco – “Confesiunile unui romancier” și de Orhan Pamuk – “Romancierul naiv și sentimental”, au apărut și alte cărți semnate de Mario Vargas Llosa și Steven King. Dar “O formă de viață” proiectează temele creației în roman, așa că le transformă în altceva, le conferă altă natură, așa cum reiese și din titlu.

Scriitoarea însăși a recunoscut într-un interviu publicat în revista “Lire” în 27.08.2010 că este prima oară când a amestecat realul plat și banal (corespondența cu propriii cititori dintr-un mic birou de la Albin Michel) și imaginația prin personajul soldatului preocupat de problemele acute ale prezentului: războiul din Irak, America și politica președintelui Bush și urmările ei asupra lumii. Indică totodată și pe scriitorul care a influențat-o (așa cum s-a întâmplat și cu romanele anterioare): Truman Capote.

Cât despre escrocul și misticul fără credință care zac în fiecare scriitor, și ei o obsedează pe Amélie Nothomb, căci reflectă ambivalența condiției scriitorului, mai ales când are succes. El ajunge să se întrebe dacă merită succesul, dacă s-a oferit pe sine cititorului în carte sau a recurs la convenții ce realizează o construcție de natură spirituală. Există și o încredere nețărmurită în ființa artistului, care crede în artă cu același fanatism pe care îl are misticul față de religie.

Amélie Nothomb scrie pe parcursul unui an mai multe romane, dintre ele alege doar unul pentru publicare, iar corespondența cu Melvin Mapple dezvăluie că “O formă de viață” are în urma lui… 65 de romane ! Este un mod elegant de a spune ce travaliu ascunde reușita unei cărți, suplețea epică și fluiditatea scriiturii. Iar Melvin Mapple mărturisește despre sine că a vrut să fie scriitor sau pictor, dar a sfârșit prin a se înrola în armată.

“Igiena asasinului” și “Peplum” mi se par și acum cărțile cele mai bune ale originalei scriitoare. Îmi promit an de an să nu mai cad în plasă și să rezist, adică să ignor, cu mare indiferență, noul ei roman. Dar Amélie Nothomb reușește de fiecare dată să ne ia prin surprindere și să ne facă teribil de curioși.

De obicei, curiozitatea o provoca formula ingenioasă pe care o găsește, subiectul ieșit din comun sau, dimpotrivă, îndelung uzitat, dar reînviat insolit. De data asta, mă întrebam cum se poate reinventa iarăși Amélie Nothomb, la ce trucuri apelează, cât din biografia ei exterioară sau interioară a rămas neexploatată și o scoate la vânzare. Așa că am căzut iar în capcană…

Amélie Nothomb, O formă de viață, traducere din limba franceză de Valentina Chiriță, Editura Polirom, 2012; 160 pag.