Scriitorul roman in tranzitie

Inainte de 1989, nomenclatorul oficial de functii a prevazut multa vreme, la cuvantul scriitor, doar pe scriitorul de vagoane. Celalalt, de literatura, n-avea recunoastere publica. Din aceasta cauza, si la noi, ca si in Polonia sau URSS, daca un scriitor nu avea nici o slujba si incerca sa traiasca din scris, putea fi lesne acuzat de parazitism si arestat.

Nu-i puteai spune militianului, daca te intreba cu ce te ocupi, ca esti scriitor. “Bine, bine, zicea el, dar unde lucrati?”. “La Uniunea Scriitorilor”, raspundeai, incoltit, desi nu lucrai acolo, erai doar membru. Aratai carnetul si militianul nu era satisfacut: “Dar in campul muncii unde sunteti?”.

Uniunea Scriitorilor nu era considerata “camp al muncii”, desi statutul ei prevedea, de la o anumita data incoace, faptul ca a fi membru iti dadea dreptul la vechime in… campul muncii si la pensie. Dar nu-i puteai arata militianului, o data cu legitimatia, si statutul.

Paradoxul face, in aceste conditii, ca meseria de scriitor sa fi fost din plin onorata de regimul comunist, daca scriitorii “jucau” cum trebuie. Era si oarecare teama de adunarile noastre. Consiliul de Conducere al Uniunii s-a bucurat, pe la finele anilor ’70 si inceputul anilor ’80, de oarecare faima.

Autoritatile, prezente la aceste adunari, aveau inima mica: oricand se putea intampla ceva, iar cuvantarile scriitorilor nu semanau deloc cu cele din adunarile de partid din alte unitati.

Dupa 1990, scriitorul a devenit doar scriitor: nici mai mult, nici mai putin decat atat. Uniunea nemaifiind bugetara, a fost pe cale sa se desfiinteze in anii ’90. Nu mai existau bani nici macar pentru a-i aduce in Bucuresti din provincie pe cei alesi in Consiliu. Salvarea a venit de la o sansa pe care fostul presedinte, L. Ulici, a exploatat-o la maximum.

Treptat, Uniunea s-a pus pe picioare sub raport material. Din nefericire, ea nu si-a redobandit prestigiul profesional si social dinainte. A fi membru al Uniunii era, pe vremuri, o onoare si o protectie. Astazi, scriitorii nu se mai inghesuie sa fie membri, desi numarul noilor primiti e foarte mare.

Precumpaneste ideea ca institutia e depasita de vremuri, stalinista in structura si, la urma urmelor, fara un rost precis. Lururile nu stau asa. Ar fi chiar bizar ca, dintre toate profesiile, aceea de scriitor sa fie singura care sa nu-si aiba organizatia de breasla, profesionala si sindicala.

De la medici si avocati la ziaristi, toti au. Fie si cate un banal sindicat, cum au profesorii. Ideea de asociatie de breasla trebuie restabilita inainte de toate in ochii scriitorilor insisi. Apoi, trebuie gandite cateva proiecte manageriale si cateva politici specifice. Nu in ultimul rand, se cuvine refacut statutul, care e plin de cicatricile bataliilor pentru supravietuire duse in ultimul deceniu.

Scriitorul roman in tranzitie are nevoie de o societate a lui la fel de mult, desi din motive diferite, decat inainte de 1989. De o Societate a Scriitorilor din Romania, cum mi-ar placea sa i se spuna, mostenind-o pe aceea a lui Liviu Rebreanu de dinainte de razboi si care implinea exact patru decenii la desfiintarea ei, in 1947, cand i-a luat locul USASZ-ul.

La 20 aprilie anul acesta, are loc Conferinta Nationala a Scriitorilor. Poate fi, pentru noi toti, un inceput. Dar, vai, daca n-avem grija, si un sfarsit, ceea ce ar insemna ca fiecare scriitor va trebui sa se descurce de acum inainte pe cont propriu. Nu mi se pare ca ar fi bine asa si nici chiar posibil, pentru cei mai multi.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar