Scriitorul tineretului

Supleantul* e cea mai dificilă carte din bibliografia lui Petru Popescu: dar nu pentru cititori (imediat captați de scriitura alertă și directă), ci pentru autorul însuși, care a tot amînat să o scrie, cumva timorat de subiectul său atît de sensibil.

Pînă și pentru impetuosul și extrem de pragmaticul prozator, a fost greu să transforme acest subiect de consistentă bîrfă dîmbovițeană (relația lui cu Zoia Ceaușescu) într-o temă trasă din viață în literatură, căreia să-i dea un profil epic, păstrîndu-i totodată conturul documentar. În plus, această legătură ce a alimentat invidii ale mai bătrînilor oportuniști și legende urbane ale generației următoare a schimbat vrînd-nevrînd imaginea publică a unui scriitor obligat să opteze între ipostaza de erou victimizat (nonconformist, liberal, strîns în chingile dure ale regimului) și cea de ins privilegiat, cu acces direct la budoarul Puterii.
La treizeci și cinci de ani de la consumarea idilei (sau ce o fi fost), Petru Popescu îndrăznește să abordeze delicatul episod din viața și cariera sa. Și o face nu printr-un interviu în care să vorbească deschis și amănunțit despre această pagină din trecut, ci tot cu armele și mijloacele scriitorului, cu minciunile lui “sincere”, cu modalitățile multiple și flexibile ale romanului. Supleantul este un roman, dar unul cu personaje și situații reale. Pe de altă parte, personajele și situațiile din carte sînt reale, dar nu într-un mod strict și într-o compoziție omogenă. Ele se văd ficționalizate pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, astfel încît, la sfîrșit, lectorul va ști mai mult despre felul în care vorbea Nicolae Ceaușescu și cel în care se comporta Tovarășa lui, decît despre relația propriu-zisă dintre “fiica puterii” și “scriitorul tineretului”.
Acest efect de încețoșare a unui cuplu urmărit pe întreg parcursul cărții e în sine remarcabil. Petru Popescu stîrnește din nou curiozitatea publicului pentru istoria lui, veche, cu Zoia; și, actualizînd-o într-o astfel de formă-amfibie, o face să se estompeze pe măsură ce o rulează. Există aici un coeficient de pudoare (între timp, femeia decăzută după Revoluție din statutul ei a murit), dar și unul de jenă personală. Trebuie, chiar, să n-ai deloc sentimente pentru a face din fosta iubită un personaj malefic, care ți-a prins inocența în pînzele-i de păianjen. La data întîlnirii lor (începutul anilor ’70), Zoia Ceaușescu era prea tînără și normală pentru a fi o fiară, iar Petru Popescu era suficient de priceput în a suci mințile cititorilor, ca și pe ale femeilor, pentru a mai fi luat drept o privighetoare…
Foarte interesantă mi se pare, de aceea, bipartiția autorului-personaj în registrele sensibil diferite ale Supleantului. Vocea lui se aude fals, strident, în aproape toate minidiscursurile și pseudoanalizele pe care le montează în carte; și bine înscrisă în registrul autenticității sau al verosimilității, atunci cînd Petru Popescu se uită ca Autor narcisist și procedează la “simpla” realizare a cadrelor lui cinematografice. Romanul începe și sfîrșește foarte rău, pe această voce “din cap” a prozatorului, care ține să ne explice cum trebuie să-i citim noua proză și cum să-i înțelegem filozofia. Invitația făcută cititorului retractil, sperios, m-a făcut mai întîi să rîd, după care am avut un recul de îngrijorare. Nu cumva Petru Popescu nu mai știe să scrie în românește? “Veniți. Veniți. Intrați. Intrați în cuvintele mele. E loc. Spațiul dinăuntrul lor, din toate cuvintele împreună și din fiecare cuvînt în parte e plin de adîncime. Nu mă credeți? Uitați-vă la cuvinte: au deschideri, au orificii. Puneți ochiul la fanta cuvîntului, ca la vizeta ușii. Priviți înăuntru: e spațiu, unul viu și plin de mișcare. Vi se par neîncăpătoare cuvintele?” (p. 10). Acestea, da… Scrisoarea către Zoia, din finalul epistolar al cărții, are formulări și mai nefericite: “Querida Zoia, compañerita, eu vreau să scriu, scrisul mi-e limba, scrisul mi-e țară. Enormitatea spațiului e chezășia faptului că voi continua să scriu: lumea e atît de nesfîrșită, am atîta spațiu de cucerit! Și am să-ți fac o mărturisire: în România, spațiul meu de viață era numai scrisul – am încercat cît am putut să-l lărgesc, și totuși să-mi păstrez ignoranța și inocența. Cum aș putea scrie fără inocență și fără imaginație acel copilăros vis și dor al spațiului?” (p. 254). “Cutezătorii” reloaded.
La acest capitol, al unei rizibile inadecvări, se listează majoritatea considerațiilor auctoriale legate de “dacismul” lui Nicolae Ceaușescu, “golgota româncelor” ori “seminția românilor tineri”, legată de glie pe “moșia lui piticu'”. În sertarul cel mai de jos al Supleantului va intra și capătul de acțiune din roman, conspiraționist-senzaționalist într-un mod aproape ordinar. Refuzînd avansurile diavolești ale tovarășului Anton, membru într-o rețea ce conduce lumea și de care Ceaușescu nu prea știe, Petru îl lovește în bărbie cu o mașină de scris marca Olivetti, primită cadou de la Zoia, după care fuge în ciorapi precum John McClane-Willis și taie hățișul spre rîul peruan Apurimac, trecînd poduri de liane ca John Rambo-Stallone.
Nu neadevărul faptic deranjează în primă și ultimă instanță aici (în realitatea prozaică, Petru Popescu s-a întors bine mersi acasă, în România Socialistă, din turul sud-american făcut în 1973 cu suita lui Ceaușescu), dar prostul-gust al scenelor virile, brodate pe fantasma unui eroism hollywoodian de care escu al nostru nu s-a învrednicit. Și mai sînt neadevăruri “punctuale” și carențe de construcție ale cărții. În primii ani ai deceniului opt, scriitorul tineretului avea mai multe cărți publicate decît cele două romane curajoase menționate în mod repetat de către autorul-protagonist. Cît privește penuria alimentară și mizeria generalizată invocate în cartea de față, ca motiv de fugă în Vest, acestea au venit mai tîrziu, în anii ’80: Petru Popescu nu se poate servi de ele decît prin anacronism.
Și totuși, în pofida acestor hibe artistice și retorisme atitudinale, Supleantul e un roman pe alocuri foarte bun, făcut – ca toate celelalte proze ale scriitorului româno-american – să placă. Dacă excludem finalul (evident lipit) cu ispitirea lui Petru și fuga lui spre jungla libertății, întreaga călătorie tovărășească prin țări socialiste ori capitaliste ale Americii de Sud este excelent narată. Autorul care și-o reamintește cu tot cu personajul de douăzeci și opt de ani care era pe atunci știe s-o taie și s-o expună în secvențe ingenios alternate, prin ritmul diferit al traversării acțiunii și prin perspectivele celor implicați în turneul comun.
Perechea conducătoare e centrul tare și rezistent al acestor tablouri vivante, care se schimbă rapid, în funcție de comenzile și capriciile lor. Nicolae și Elena Ceaușescu sînt cele mai puternice, la propriu și la figurat, personaje ale romanului – și această performanță a autorului merită o subliniere. Ca un prozator veritabil, Petru Popescu se desprinde de clișeele, prejudecățile și “post-judecățile” noastre, de propria aversiune față de aceste două figuri istorice, pentru a le prinde componenta tipologică distinctă, după ce a avut posibilitatea de a le observa îndeaproape. Cu figura “îngrășată” de plăcere la fiecare laudă deșănțată și la recunoașterile excepționalelor lui merite, cu fața și forța “îmbufnată” cu care primește explicațiile unui supleant de care s-a amorezat Zoia lui, cu “burzuluiala” curioasă ce electrizează spațiul întîlnirilor la vîrf și îi tensionează pe toți, cu exploziile de furie combinate cu o perfectă stăpînire de sine, tovarășul prim, Șefu’, el (mereu cu italice), Supremul, se impune dictatorial și în romanul lui Petru Popescu, nu numai în lumea pe care autorul a lăsat-o în urmă. Dar viața și ficțiunea se bifurcă încă o dată. Dacă în realitate Elena Ceaușescu a echivalat cu Cabinetul 2, în Supleantul se produce o rocadă. Personajul realmente memorabil al întregii afaceri (non)ficționale e Tovarășa. Fiecare apariție a sa e izbitoare, deși prozatorul fixează de la bun început prototipul cărnos și osos, mahalagesc și țărănesc, al acestei bestii care-și bestializează consortul. Dictatorul mărunțel de statură apare adesea neliniștit și febril, hiperactiv și bîlbîit, “apucat”. În schimb, perechea lui, și atunci cînd țipă de îngheață milițianul în gheretă, are un calm înfiorător, emanînd o putere fără limite și o răutate aidoma. Să vedem cîteva fotograme:
“Deodată, parcă îmi ia foc privirea: a intrat în cîmpul meu vizual tovarășa Elena, într-o rochie din lamé și cu o poșetă tot din lamé oglindind candelabrele. Poartă și ea barete peste umerii dezveliți, dar acestea sînt mult mai late, și umerii mult mai cărnoși… Domul părului tovarășei e extrem de înalt… poartă pe cap un fel de bijuterie diademată, despre care parcă am auzit că i s-a făcut cadou într-o vizită în Iran… – Vă distrați? întreabă tovarășa Elena spre noi doi. Totul e mare în ea, doar ochii îi sînt mici și plini de rapiditate. Îmi zîmbește ca o mătușă examinînd bărbații tineri la o horă.” (pp. 152-153); “Cînd tovarășa e mulțumită de performanța lui tovarășu’, îl aprobă uscat și succint: «Bine, te-ai impus.» Cînd nu e mulțumită, mîrîie: «Nu te-ai impus!»” (p. 168); “sînt foarte ținători de minte, mai cu seamă ea: o întîrziere, a unui avion ori a unui chelner, o face să spumege și se uită la respectivii, chelner ori președinte de companie aeriană, parc-ar face în minte o crestătură pe un par: la trei crestături, ești demis! (…) Cînd e extrem de pornită, ea îl biciuie pe el cu o frază nimicitoare: «Te-ai lăsat călcat în picioare!» Și el, el termină pe cineva, cinci minute mai tîrziu. Are de unde.” (p. 169).
Și securistul Coman, “hindusul”, e o figură interesantă în acest roman erotic și retoric, ideologic la modul primitiv ceaușist și care dă palpitații ca un thriller fără sînge (sugînd sîngele figuranților, prin teroarea de sus în jos). Dincolo însă de calitățile și defectele romanului, aflate la paritate, se plasează calitatea experienței care l-a generat. Autorul-personaj s-a putut uita cu atenție la o Gorgonă autohtonă, seducîndu-i fiica, lingușindu-i soțul, părînd în același timp un tovarăș de încredere și un spirit rebel, fugind apoi în lume, scriind acum o carte; modificînd, altfel spus, mitologia.

*) Petru Popescu, Supleantul, Editura Curtea Veche/ Jurnalul, București, 2009, 256 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.