Scrijelita si totodata neinsemnata

Cu titlu suav-agresiv, cu o coperta ce prezinta un desen ciudat, cu o paginatie eleganta si aerata, volumul acesta* apartine unei poete adevarate. Netributare nici unor mode, aceste texte scurte, notatii simple si elevate in acelasi timp, decupaje sensibile, dar r etinute, dintr -o emotie p e care-o simti mult mai mare, iti spala mintea si sufletul de multe din grosolaniile tramb itat-genialoide ale unor tineri. Nevroind cu nimeni a se razboi – nici cu literele romane, nici cu literele pur si simplu – poeta nu este preocupata decat de un singur lucru: acela de-a surprinde tonul propriei singuratati, de-a modera si echilibra emisiile unei voci personal/impersonale care tasneste dintr-o angoasa autentica. Nu sunt neaparat lamentatii, ori exhibari, ci masuri aleatorii dintr-un suflu continuu, o repetitie grabita a unei lucrari muzicale pe care incepi cu timpul s-o intuiesti. Poeta pare ca nici nu vrea mai mult si are dreptate: fulguranta e mai poetica decat explicitarile, lirismului nu-i convine ingrosarea vocii, sugestia bate orice compozitie elaborata. Abia la a treia carte (celorlalte doua nu le cunosc decat titlurile), Doina Ioanid stapaneste perfect materia real-ireal – a genuinei metafore a burtii. Faptul biografic trece in simbol cu simplitatea unei scaparari de chibrit. Vocea povesteste, face vizibile cateva repere, apoi emite o ipoteza: “Bunicul ne povestea cum zacuse trei zile in burta unui cal, luptandu-se, din burta calului daruit de strabunicul, cu frigul, cu foamea, cu ranile, dar mai ales cu duhoarea, pana l-a scos de acolo o rusoaica miloasa. Ana l-a facut bine, chiar daca rotula nu i s-a mai inchegat niciodata. Se intamplase inainte de a se casatori, cand bunicul avea numai 19 ani. Poate ca ii era chiar recunoscatoare femeii indepartate, la fel de muncita ca si ea, pentru ca-i salvase barbatul. // Povestea asta insa ma facea sa ma gandesc intruna ca, de fapt, noi toti, tata, matusa, eu si Mary, verii nostri, ne nascusem din burta acelui cal in pustietatea alba.” p. 2 8. Apoi vocea trece la altceva. “Burta” dispare o vreme. Ca sa reapara intr-o alta secventa a povestirii, intr-un alt timp, printre alte personaje. Chibritul scaparat are alta flacara, alta culoare: “Am vazut-o luptandu-se cu burta unui vitel, pe care incerca s-o intinda pe sarma, la uscat. Era inca prea grea, plina de apa si cadea peste ea, invelind-o, acoperind-o aproape cu totul (numai picioarele i se mai vedeau): “Oarba si ametita de povara, mama se clatina, incercand sa scape.” p.38. Cosmaresca lupta cu burta unui animal jupuit, realul tensionat sugerand dimensiunile crude ale existentei si aducand ceva din prevestirea mortii. Totul intr-o imagine simpla, memorabila. De altfel, lucrand cu concretul si cu vizualul, poeta atinge esenta fara a mai trece prin discursiv. Ei nu-i trebuie nu stiu ce strategii textualiste, nu stiu ce inginerii oratorice. Emisia ei este monocorda ca a unui flaut indian, secventele ei sunt precare ca ale unui aparat de fotografiat alb-negru. Ea n-are nici macar nevoie de versuri, amintirile au un contur continuu ca o respiratie in aerul inghetat al iernii. Ii lipseste pana si “nervul” bacovian. Singuratatile ei au ceva din aerul rarefiat, nedeterminat dar ultimativ, strabatut candva de stegarul Cristoph Rilke. Chiar secventa c e se constituie intr-o explicita arta poetica aduce in prim plan biografia unei fiinte umile: “…batrana Paulina iesi in strada, tarand dupa ea teancuri de scrisori si de carti si le dadu drumul pe apa, privind indelung cum se dizolva cerneala, cum hartia se inmoaie si devine mazga. Femeia isi unse apoi trupul cu ea (poate ca nu stia ce altceva ar putea sa faca). Fiinta de teracota, scrijelita si totodata neinsemnata.”. p. 3 9 .

*) Doina Ioanid: cartea burtilor si a singuratatii, Editura Pontica, 2003 , Constanta